„Hmm... Cred că de data aceasta voi lua salata cu creveţi...“ „Ţi-o recomand, am luat eu data trecută şi a fost excelentă.“ Cei zece români de la masă par nişte obişnuiţi ai acestui restaurant situat la doi paşi de uriaşul bloc din sticlă al Comisiei Europene. Şi chiar sînt. De mai bine de doi ani, se întîlnesc aici, o dată pe lună, nu doar ca să ia cina după o zi de lucru, ci să discute, pur şi simplu, despre România. Unii dintre ei lucrează în instituţiile europene, alţii – în sectorul privat, îndeosebi în numeroasele grupuri de consultanţă din cartierul european.

Reprezentanţa României la Uniunea Europeană nu e departe, cîteva minute de mers pe jos. Pot fi văzuţi uneori şi acolo, cînd sînt organizate evenimente publice.

„Dacă mă uit în sală, văd unii dintre foştii mei colegi cu care am trecut prin etapele dificile ale negocierilor de aderare şi apoi ale procesului de pregătire. Sînt experţi foarte buni, care azi lucrează în instituţii comunitare“, spunea, la una dintre aceste întîlniri, Leonard Orban, pe atunci consilier prezidenţial pentru afaceri europene, cu puţin timp înainte de a prelua portofoliul ministerial.

„Insule“ de competenţă în administraţie. Peste 500 de români lucrează acum doar în Comisia Europeană, iar în întregul Bruxelles instituţional se spune că ar fi peste 2000. Un număr comparabil activează în zona privată. Fiecare poate spune o poveste individuală de succes şi toţi laolaltă fac un nume bun României. Există însă şi o pierdere pentru ţară: sectorul public din România ar fi avut nevoie de mulţi dintre ei, dar nu a ştiut cum să-i determine să rămînă.

„M-am întors în România după trei ani în care am fost comisar european. Am avut ca obiectiv să obţinem o extindere a cunoaşterii şi a competenţelor în domeniul afacerilor europene, la nivelul tuturor departamentelor şi instituţiilor, locale şi centrale. Obiectivul nu a fost realizat. Există insule de competenţă în administraţia românească, dar care funcţionează adesea rupte de restul administraţiei. În al doilea rînd, chiar şi aceste insule care, de bine, de rău, funcţionau în momentul aderării, sînt afectate. Este foarte greu să menţii nivelul de expertiză înregistrat anterior“, afirma la aceeaşi întîlnire actualul ministru al Afacerilor Europene.

Ceva s-a rupt în momentul aderării. „Momentul anterior“ înseamnă perioada negocierii şi a pregătirii aderării. Ioana, azi funcţionar european, îşi aminteşte de entuziasmul acelei perioade, cînd lucra în structurile guvernamentale de la Bucureşti. „Perioada de negocieri a fost una dintre cele mai intense. Am învăţat enorm. Dar mai presus de orice, am avut sentimentul că lucrez pentru viitor. Simţeam că pot contribui la schimbarea cursului istoriei“, spune Ioana. „La sfîrşitul negocierilor s-au întîmplat mai multe lucruri: echipa s-a modificat, eu eram obosită şi doream să fac ceva şi pentru mine, aşa că am decis să fac un stagiu la Comisie şi un masterat în afaceri europene. În plus, odată cu schimbarea de guvern, multe dintre chestiunile deja negociate au început să fie ignorate de către ministere, iar fenomenul s-a accelerat după aderare. Recunosc, a apărut demotivarea, chiar dezamăgirea.“

Ana, care lucrează în sectorul privat din jurul instituţiilor europene, se declară convinsă că mulţi dintre cei care au plecat în ultimii ani au făcut-o din disperare. „Am lucrat mai mulţi ani în Guvern, am prins toate partidele. După 2007 s-a făcut un mare rău, după părerea mea, prin ruperea Ministerului Intergării. Şi vorbim despre un minister în care lucrau peste 800 de oameni, specialişti bine pregătiţi, inclusiv în atragerea fondurilor. Mulţi au fost dezamăgiţi şi au plecat. Acum au înfiinţat din nou Ministerul Afacerilor Europene. Dar atunci, de ce l-au desfiinţat pe celălalt? Toată expertiza de acolo s-a pierdut, pur şi simplu. Erau specialişti formaţi în ani.“

Unii i-au concediat, alţii i-au recrutat. Fostul negociator-şef al României, Vasile Puşcaş, spune că exodul compeţentelor, aşa cum îl numeşte el, a început după semnarea Tratatului de Aderare, în a doua jumătate a anului 2005. „Atunci, responsabilii de dosare nu au mai fost consideraţi utili şi au fost înlocuiţi cu clienţi politici. Şi tot de atunci am început să fiu întrebat de reprezentanţi ai unor diverse companii ce părere am despre unii sau alţii dintre cei cu care lucrasem. Începuse recrutarea de competenţe“, spune Vasile Puşcaş.

Cînd a revenit, pentru o scurtă perioadă (după alegerile din 2008 şi pînă după prezidenţialele din 2009), ca secretar de stat la conducerea Departamentului pentru Afaceri Europene (DAE), doi dintre foştii lui colaboratori s-au declarant gata să se întoarcă.

„Am fost surprins, dar am considerat că nu aveam dreptul să le perturb cariera europeană. Unul dintre ei a insistat totuşi să revină, dar a plecat imediat după ce am plecat şi eu de la DAE. Ceea ce dovedeşte că am avut dreptate cu decizia de a nu-i extrage din mediul lor profesional din Bruxelles sau din alte capitale“, îşi aminteşte profesorul Puşcaş.

Raul, care lucrează de asemenea în sectorul privat, crede că, de fapt, situaţia este valabilă pentru aproape toţi românii care au plecat. „Trei milioane de români demonstrează o putere de adaptare la condiţii uneori foarte grele, dar la un sistem care funcţionează normal. Înseamnă că sistemul din România deranjează o serie de oameni, care altfel ar funcţiona foarte bine într-un sistem normal. E o problemă foarte serioasă de management şi de politici, dar şi una de morală“, spune el.

Ce-am avut şi ce-am pierdut. Pierderile suferite de România ca urmare a plecării unui număr mare tineri bine pregătiţi în afacerile europene sînt greu de calculat. Dar cu siguranţă pot fi trecute aici miliardele de euro pe care ţara nu le-a putut accesa din fondurile de coeziune.

În legătură cu cele trei milioane de români, se vorbeşte mult despre sumele trimise de aceştia acasă. Nimeni însă nu a putut calcula cît a pierdut România din plecarea bruscă a unui număr atît de mare de oameni, care au dovedit că se pot adapta în sisteme bine organizate.

Este, oare, întoarcerea posibilă? „Nu m-am gîndit niciodată la asta“, spune Ioana. „Prietenul meu este aici, în Bruxelles, aici am prieteni, am locul de muncă, viaţa mea e aici. Dar, desigur, nu poţi şti ce-ţi rezervă viitorul.“

Viitorul, în România, înseamnă un nou guvern. Dar de aici şi pînă la o politică legată de competenţele pierdute de sectorul public românesc s-ar putea să fie o cale mult prea lungă.      

Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.