Dintre toate crizele simultane prin care trecem zilele astea – sănătate publică, economică, socială –, poate cea mai gravă e aceea care le unește pe toate, criza de încredere. 

Am asistat în ultimele luni la nenumărate discuții legate de răspunsul autorităților și al societății, în general, în fața pandemiei. Aproape fiecare astfel de dialog pleca de la o premisă care devine pe cît de veche, pe atît de deranjantă: românii sînt diferiți, românii nu înțeleg de vorbă bună, trebuie fermitate, românilor le lipsește cultura civică și sînt un soi de sălbatici incapabili să ia decizii raționale. 

O astfel de premisă a stat probabil și la originea deciziei Guvernului de a impune un nivel stupid de mare pentru amenzile împărțite cu generozitate celor care nu au respectat restricțiile impuse sub starea de urgență. Amenzi despre a căror colectare autoritățile refuză să dea foarte multe detalii, temîndu-se probabil că imaginea de fermitate și coerență se va prăbuși într-un val de hohote de rîs. 

În paranteză fie spus, reporterul BBC care a relatat despre cuantumul amenzilor din România remarca sarcastic faptul că suma e cam la nivelul impozitului pe venit plătit de toate companiile românești în februarie. Un soi de creativitate bugetară à la roumaine. 

Aceeași prezumție era vizibilă și în reportaje inutile difuzate ad nauseam în care puteam vedea bătrîni prin parcuri întrebați, pe un ton de reproș nepoliticos, ce caută acolo. La fel și constatările pe un ton superior de prin diverse status-uri de social media privind numărul de oameni de pe stradă într-o zi oarecare sub starea de urgență. Sigur că întotdeauna autorul constatării avea un motiv bine întemeiat să se afle acolo. Spre deosebire de toți ceilalți. 

Circulă printre noi și această specie de oameni: indivizi pe care țara, concetățenii, orașul, grupul de prieteni nu-i merită. Domni și doamne care se extrag simbolic din grup pentru a-și sublinia o superioritate inexistentă, justificată exclusiv prin plasarea în afara cercului. 

În fapt, indiferent de standardul folosit, comportamentul general al populației României în fața pericolului a fost decent spre exemplar. Iar meritul, dacă se poate vorbi despre un merit, pentru numărul relativ mic de victime cunoscut e mai degrabă al cetățenilor care au înțeles că e nevoie să dea dovadă de un comportament responsabil decît al strategiei Guvernului. 

Pentru comparație, putem folosi mitingurile anti-lockdown din Statele Unite (un omagiu involuntar adus lui Darwin) sau imaginile cu primari italieni încercînd comic-exasperați să își convingă compatrioții să respecte restricțiile. 

De partea lor, autoritățile publice din România au încă multe explicații de dat. Pentru achiziții publice stranii, pentru lipsa de pregătire, pentru bîlbe impardonabile. Dar mai ales pentru dezastrul de la Suceava – un subiect care trece mult, mult prea ușor la „și altele”. În acest caz, prezumția că am avut de-a face cu banala incompetență a unuia sau mai mulți doctori e o evaziune periculoasă. 

Dacă sînt niște concluzii de tras din ultimele două luni, atunci poate una dintre ele ar fi că ar trebui să avem mai multă încredere în cei din jurul nostru. Și aici intră ortodocșii care vor la slujbă – n-au avut voie, nu s-au dus, căpșunarii – încă n-am văzut nicăieri dovada că au o responsabilitate semnificativă pentru răspîndirea virusului deși teoria asta e loc comun deja, romii – sînt probabil sute de mii, cele două-trei comunități în care au avut loc conflicte sînt irelevante statistic, ungurii – foarte probabil, n-au încercat să ia Ardealul. Și toți ceilalți despre care nu s-a vorbit mai deloc. Majoritatea tăcută. 

Toți oamenii aceștia sînt România și, insist, România a avut un comportament decent în fața unui pericol major. S-au conformat de bunăvoie restricțiilor, au urmat sfaturile autorităților și experților, contribuția lor a existat și e verificabilă. Merită să li se recunoască acest merit în toate aceste conversații despre excepția de necivilizație românească. 

„Cu românii nu merge așa.” Ba merge. 

Și atunci cînd sînt eșecuri, emiterea de constatări fatalist-neverificate nu ajută la nimic. Oftatul escapist în fața nefericirii de a te fi născut în România devine tot mai obositor și, din ce în ce mai des, neadevărat. Sensul lui e mai degrabă un refuz al participării, o aderență selectivă la o societate din care, ghinion, faci parte fie că vrei, fie că nu.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.