La un moment dat, pe parcursul fabuloasei povești din romanul Maestrul și Margareta, diavolul dă iama-n societatea comunistă a Moscovei anilor ʼ30. De distrat, se distrează copios. E interesat, mai ales, de o anumită grupare literară. Dar și de lumea birocraților din aparatul artistic de propagandă. Prezentîndu-se drept profesor de magie neagră, însoțit de o suită care e prin ea însăși un spectacol de pomină, diavolul se pune gospodărește pe încîlcirea ițelor din societatea moscovită. Caricaturizează și pocește tot ce prinde-n cale: atei convinși (pe ăștia are o pică teribilă), ticăloși, oportuniști, indivizi transformați în aparate umane ale ideologiei de stat. Ca să fie treaba oablă, pune și de-un mare, nemaivăzut spectacol, la Teatrul de Varietăți. O reprezentație unică, dar care-ntoarce publicul și apoi întreaga Moscovă pe dos.

Nedumerit la culme de fenomenele inexplicabile care tulbură ordinea și disciplina edificării idealului comunist, contabilul de la Varietăți se duce, totuși, ca un funcționar de neoprit în corectitudinea sa, să depună banii din încasări la Comisia de vizionare. E parte din misiunea lui zilnică. O rotiță din imensul mecanism care pune în mișcare corpul și încheieturile mărețului sistem sovietic. Supranaturalul întoarce totul cu susu-n jos, în cel mai palpabil fel cu putință. Dar contabilul nostru își vede de misiune. Pentru că, oricît ar fi de evident că se-ntîmplă fenomene uluitoare și complet de neînțeles, ideea de supranatural n-are cum să-ncapă în felul sovietic de a vedea lumea. Însă, odată ajuns cu greu la destinație, funcționarul de la Varietăți are parte de o întîlnire care îl năucește complet. În loc să dea peste temutul Prohor Petrovici, președintele Comisiei, dă peste costumul acestuia, complet golit de conținut, dar așezat la birou, vorbind, semnînd de zor vrafuri de documente, ca și cînd ar fi fost „umplut” cu o ființă umană. Doar că nu e. În mod cît se poate de clar, un costum absolut gol pe dinăuntru vorbește, e puțin iritat de faptul că ceilalți sînt contrariați de ceea ce văd, gesticulează în toate felurile, ridică tonul, se comportă întru totul asemenea unei ființe vii, asemenea președintelui Comisiei de vizionare. Numai că ființa vie lipsește cu desăvîrșire. La birou e doar un costum, cît se poate de gol pe dinăuntru, care vorbește și mută de colo-colo vrafurile de hîrtii.

Mihail Bulgakov a început să scrie acest roman formidabil pe la sfîrșitul anilor ’20 și a tot lucrat la el de-a lungul următorului deceniu, într-o vreme de plină ascensiune și consolidare la putere a regimului stalinist. N-a trăit să-și vadă volumul tipărit. Foarte tîrziu, în a doua jumătate a anilor ’60, s-a publicat o variantă cenzurată, într-o revistă literară sovietică. Sub formă de volum, a apărut mai tîrziu, la Paris, iar la sfîrșitul anilor ’60, varianta integrală, care conținea și bucățile cenzurate, a fost publicată la Frankfurt. Diavolul n-a fost generos cu tipărirea poveștii despre isprăvile sale care-au tulburat Moscova. Însă din momentul în care romanul a ajuns în lume, călătoria sa în imaginarul milioanelor de cititori de pe toată planeta n-a mai putut fi oprită. Și dacă cineva mai crede azi (oricît de superficial și învechit ar suna) în cărți fundamentale, atunci Maestrul și Margareta este, fără îndoială, una dintre acestea. Un război uriaș și altele mai mici au trecut peste omenire, sistemul stalinist s-a prăbușit, deși cîte o mică redută mai rezistă pe ici, pe colo, ființa umană a plecat în explorarea spațiului cosmic, felul nostru de a vedea lumea s-a schimbat profund, însă galeria personajelor lui Bulgakov e încă plină de viață în universul gîndurilor celor care au ales să citească acest roman. Woland, Hella, Azazel și Koroviev, motanul Behemoth și Ivan Bezdomnîi, Yeshua Ha-Nozri și Pilat din Pont circulă și-și trăiesc viețile de personaje devenite arhetipuri.

În ultimii ani, de cînd lumea noastră tot încearcă să se reașeze, costumul gol, care era o minunată metaforă aducătoare de rîs în hohote, s-a alăturat celebrei galerii de personaje vii. Ba poate că a luat, pe rînd, fața fiecăruia. În cele din urmă, le-a depășit pe toate, lăsînd plutonul departe. Costumul gol a spart granițele metaforei și pe cele ale ipostazierii în lumea reală a unui personaj imaginar. A năvălit în viață și s-a multiplicat cu o viteză mai mare decît cea a virusului care bîntuie acum pe planetă. S-a instalat în existența obișnuită, înșurubîndu-se agresiv în orice breșă minusculă din zidul subțire și transparent care desparte adevărul palpabil de imaginație. A trecut „bariera imunitară” a tuturor felurilor în care umanitatea separă ceea ce consideră că e „real” de ceea ce definește ca fiind „ficțional”. Și, după ce-a hălăduit un pic în prospecție, s-a așezat triumfător, cu intenția vădită de a sta cît mai comod, mult și bine. De la o figură de stil care ironiza profund aparatul ideologic și lipsa de adevăr, ticăloșia și tirania funcționarului din sistemul comunist care slujește îndoctrinarea extremă și eliminarea oricărui conținut legat de libertate și demnitate individuală, costumul gol a trecut la faza „reloaded”. Golul cronic din interiorul său s-a umplut cu golul acut al lumii de azi. Un gol cu energii proaspete care pun costumul în mișcare și-l fac identificabil oriunde. Îl fac semnul distinctiv al unei lumi posibile care se apropie cu pași repezi.

Dacă azi contabilul de la Teatrul de Varietăți închipuit de Bulgakov s-ar trezi în lumea noastră, ar constata că e plină de costume complet goale, care țin discursuri, gesticulează, ridică tonul și răvășesc iritate hîrtiile de pe birouri, fac promisiuni electorale, predau de la catedre, vorbesc de la televizor, îți spun ce și cum trebuie să zici și să gîndești. După ce s-ar aduna de pe jos, contabilul n-ar mai avea nevoie să fie condus, ci s-ar îndrepta de unul singur, calm, spre ospiciu.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.