Observam într-unul din textele publicate aici că românii au votat întotdeauna centrul. După alegerile parlamentare această observație rămîne valabilă, chiar mai mult decît înainte. Practic, toate partidele care au promovat activ izolaționismul și, pe alocuri, xenofobia au rămas în afara Parlamentului. Asta nu înseamnă însă că discursul nu a lăsat urme și nu va avea efecte. Primul dintre ele, produs atît de rapid încît e aproape amuzant, este excluderea lui Sergiu Moroianu din Uniunea Salvați România. Decizia a venit după ce dl Moroianu a criticat echipa de campanie a partidului, pe care a acuzat-o, printre altele, că a asociat imaginea partidului cu activiști LBGT și ONG-uri din rețeaua Soros. Acest scandal va fi, peste ani de zile, unul dintre momentele fondatoare ale acestui partid, la fel ca primele alegeri locale sau parlamentare. Asta pentru că, dincolo de antipatiile dintre diverși membri ai partidului, tema principală a fost o poziționare publică de partea conservatorismului sau a liberalismului. Liberalii au cîștigat. De data asta.

Un al doilea efect, mai puțin spectaculos pentru că era cumva previzibil, este întoarcerea permanentă a președintelui PSD către promisiuni care au în vedere limitarea influenței economice a străinilor în România. Naționalismul economic al dlui Dragnea e motivat de percepția aproape întregului mediu business autohton că statul favorizează companii străine. Un mesaj simplu, simplist chiar, care are avantajul că poate fi vîndut foarte ușor. De alt­fel, naționalismul economic e un semn al timpurilor, el a fost prezent inclusiv în programul PNL.

Întreg spectrul politic românesc își reevaluează credințele zilele acestea. De la orientarea economică pînă la axa valorilor, toate partidele încep, încet-încet, pregătirea pentru luptele viitorului. Iar prima dintre aceste lupte va avea în vedere legea-izvor pentru toate legile, Constituția.

Știm deja din timpul campaniei electorale că așa-numita Coaliție pentru Familie are un sprijin cvasi-unanim din partea politicului pentru efortul ei de modificare a Constituției în direcția limitării definiției familiei ca fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie. Includ aici și sprijinul pasiv, nimeni n-a îndrăznit să i se opună. De altfel, s-a și avansat o posibilă dată pentru organizarea unui referendum care să consfințească sprijinul popular pentru această idee, cîndva în aprilie. Însă referendumul e doar primul pas și dezbaterile aprinse din jurul acestui efort cumva inutil și ofensiv au ratat cealaltă parte a explicației pentru cvasi-unanimitate.

E o naivitate să ne închipuim că cele trei milioane de semnături strînse de Coaliție la îndemnul unor pastori americani și al unor preoți locali vor folosi doar la schimbarea unei banale definiții care nu produce în prezent nici un alt efect decît că le oferă cuplurilor necăsătorite posibilitatea de a primi cîndva, într-un viitor incert, drepturi asemănătoare cu ale celor care au trecut pe la ofițerul stării civile.

În fapt, ambițiile sînt strict de natură politică și au în vedere împărțirea puterii centrale și locale. Aș aminti măcar așa, în treacăt, un citat din președintele Iohannis care a trecut absolut neobservat (spre mirarea mea, recunosc). Spunea așa președintele, cu doar cîteva zile înainte de ultimele alegeri: „Din păcate, nu am inițiativă legislativă. Poate trebuie să schimbăm și asta.“

De cealaltă parte, după o serie de patru mandate prezidențiale pierdute (trei consecutive), PSD – cel mai mare și mai bine organizat partid al țării – pare să se fi hotărît fie să reducă la maximum atribuțiile președintelui, fie să mute efortul de desemnare a șefului statului în sarcina Parlamentului. Liderii săi vehiculează această idee deschis și oferă diverse explicații, dintre care foarte des se desprinde frustrarea legată de poziția președintelui. Însă, dacă ne amintim efortul ratat de regionalizare, patronat de Liviu Dragnea acum cîțiva ani, putem trage concluzia că mizele sînt, categoric, mai largi.

Ceea ce știm deocamdată e că actualul desen constituțional, așa imperfect cum este, a asigurat echilibrul între puterile statului, deși, este adevărat, a încurajat conflictul între ele. Știm, de asemenea, că senzația cu care rămîne publicul este aceea a unei permanente și dezgustătoare ciondăneli între palate. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem, înainte ca vreunul dintre actorii politici să stabilească tonul narațiunii, este dacă echilibrul e chiar atît de greșit. E rău să avem un președinte ales de popor și care cenzurează activ Guvernul? E rău ca acest președinte să fie silit să lucreze cu un Parlament care poate provoca suspendarea și demiterea sa? Vrem să deschidem sticluța cu poțiune magică a schimbărilor fundamentale? Și dacă democrația, vocea poporului sînt mai importante decît orice altceva, sîntem pregătiți să suportăm consecințele? E actuala situație intolerabilă? Avem instrumentele corecte de evaluare? Dar soluții?

Și mai e ceva. Dacă de partea conservatorismului știm deja cine se află, cine apără liberalismul? Mai există interes pentru așa ceva sau constatăm cinic că iar am rămas în urma Ungariei? 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.