În urmă cu 150 de ani, Parisul era scena unor evenimente revoluţionare cu o imensă rezonanţă internaţională. Timp de 72 de zile, parizienii au experimentat o formă de democraţie directă şi de republică proletară numită Comuna din Paris. Totul a început pe 18 martie 1871, cînd parizienii şi Garda Naţională numărînd 200.000 de oameni s-au răzvrătit atît împotriva prusacilor victorioşi cu cîteva luni în urmă în faţa lui Napoleon al III-lea, cît şi împotriva guvernului republican care făcuse pace cu prusacii.

Franţa comemorează în prezent Comuna din Paris pe fond de polemici, cum este cazul şi cu bicentenarul morţii lui Napoleon. Dacă omagierea lui Napoleon suscită rezerve, critici şi chiar proteste în rîndurile stîngii, glorificarea Comunei din Paris irită în rîndurile dreptei. Aceste polemici sînt însă un savuros spectacol intelectual şi merită atenţie, mai ales că uneori trec dincolo de graniţele Hexagonului.

În ceea ce priveşte Comuna din Paris, ea a fost o revanşă morală a francezilor într-un moment dramatic al istoriei lor. Napoleon al III-lea, cu emfază şi naivitate, a căzut în 1870 în capcana geopolitică întinsă de Otto von Bismark, care avea nevoie de un război cu Franţa pentru a-i uni pe germani în jurul unui ideal. Învins în septembrie 1870 la Sedan, devenit prizonier al nemţilor, Napoleon al III-lea a ieşit din scenă cu capul plecat spre stupefacţia întregii Europe. Nordul Franţei a fost ocupat, Parisul a început să fie asediat de prusaci. Rezistînd asediului prusac, Parisul şi-a atras însă simpatia Europei… Bismark însuşi şi-a dat seama că devine odios în faţa lumii civilizate dacă continuă să bombardeze „Oraşul luminilor” şi a acceptat pacea propusă de noul regim republican al Franţei. Numai că Parisul nu s-a consolat doar cu pacea şi a „inventat” ceva cu totul nou în istoria umanităţii: o revoluţie radicală, cu elemente utopice, devenită apoi un mit durabil al stîngii. Printr-un fel de piruetă istorică spectaculoasă, Parisul a eclipsat victoria lui Bismark şi şi-a mai construit un etaj mitologic prin ceea ce francezii au numit La Commune. Dacă ar fi să utilizăm termenii de astăzi, pe fondul acelei înfrîngeri militare de moment, Franţa a triumfat în istorie pe timp lung cu o victorie mediatică.

Pe 28 mai 1871, ultimii comunarzi mureau executaţi în cimitirul Père Lachaise. Comuna era lichidată, dar construcţia sa mitologică tocmai începea. Toate revoluţiile socialiste ale secolului al XX-lea, precum şi unele mişcări recente cum a fost cea a „vestelor galbene“ în Franţa, s-au inspirat din insurecţia pariziană a celor 72 de zile. Marx i-a primit cu braţele deschise la Londra pe comunarzii exilaţi şi a scris rînduri memorabile despre Comună. Analiza sa, o broşură de 35 de pagini intitulată Războiul civil din Franţa, tradusă în numeroase limbi, a circulat intens în Europa şi în Statele Unite. Deşi comunarzii nu au reuşit să-şi pună în pratică programul de reforme, el este celebrat şi astăzi pentru ideile lansate atunci: egalitate între bărbaţi şi femei, emancipare, autogestiune, naţionalizări, şcoală gratuită şi obligatorie, abolirea cenzurii… Pe scurt, Comuna din Paris a fost considerată ulterior drept embrion al comunismului, prima experienţă de dictatură a proletariatului, laborator al progresismului pus în practică, o demonstraţie că totala schimbare de paradigmă economică şi socială este posibilă.  

Polemicile în jurul acestei „experienţe” au început chiar atunci, în plină derulare a evenimentelor şi în timp ce comunarzii incendiau Parisul ca să încetinească înaintarea trupelor trimise de guvernul republican refugiat la Versailles. Distrugerile provocate în mai 1871 de tactica comunarzilor au fost enorme, ca şi unda de şoc mediatică în  Europa şi în restul lumii întrucît tehnica fotografică era deja destul de evoluată. După înfrîngerea Comunei s-a dezvoltat timp de cîţiva ani şi un turism macabru: lumea venea să viziteze Parisul distrus. O agenţie turistică londoneză a lansat „moda” organizînd vizite ghidate pentru cei doritori să contemple ruinele Palatului Tuileries şi ale Primăriei pariziene sau resturile Coloanei Vendôme doborîte de comunarzi în urma politicii lor de denapoleonizare a capitalei franceze.

Scriitorii francezi de atunci au polemizat şi ei. Cei mai mulţi au fost ostili Comunei. Flaubert o considera „ultima manifestare a Evului Mediu”. George Sand exclama: „Ce bestie imorală este mulţimea!”. Alexandre Dumas-fiul a avut cuvinte dure faţă de femeile angajate de partea comunarzilor şi spunea despre ele că „seamănă a femei doar cînd sînt moarte”. În mod paradoxal, însă, comunarzii au inclus în programul lor şi reforme privind cultura, ei doreau ca toată populaţia să aibă acces la cărţi, la teatru, la muzică. Chiar în ziua intrării armatei în Paris, aleşii Comunei au discutat timp de două ore despre cultură. Iar feminismul francez îşi are rădăcinile moderne tot în zilele Comunei, pentru că niciodată într-o revoltă nu mai fuseseră implicate atît de multe femei, atît în dezbateri, cît şi pe baricade.

Revista franceză L’Obs a publicat o interesantă dezbatere pro şi contra legată de Comuna din Paris între un istoric, Pierre Nora, şi un lider al stîngii radicale, Jean-Luc Mélenchon. Primul consideră că insurecţia comunarzilor nu a adus mare lucru naţiunii franceze. Al doilea consideră că momentul Comunei este prima „revoluţie cetăţenească modernă” printre altele întrucît a pus problema suveranităţii politice a poporului, aceasta fiind în continuare prima chestiune a democraţiei.

În 1871, şi alte oraşe franceze s-au răzvrătit şi au decretat comuna, dar numai Comuna din Paris a rămas în memoria lumii printr-o uluitoare lecţie filozofică şi revoluţionară, precum şi printr-un mesaj mai larg ţinînd de ironia Istoriei: ecoul în timp al acelor evenimente ne avertizează că, după unele înfrîngeri, învinşii sînt de fapt învingători.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.