Ideea de talent-show apare pe la sfîrșitul anilor ’40. Evident, în Statele Unite ale Americii. Prin anii ’50, genul ăsta de spectacol de televiziune începe să cîștige teren. Deja răsar cîteva vedete importante, care fac istorie la Hollywood. În următorii douăzeci de ani povestea crește, prinzînd rădăcini serioase și-n Australia și Marea Britanie. Iar pe la sfîrșitul anilor ’80, decolează spre stratosfera ideii de succes, în care zburăm entuziast și-n zilele noastre. Ideea e simplă. Lărgirea bazei de selecție. Imensa mașină a mecanismului de distracție, a spectacolului de divertisment, are nevoie de mult combustibil. De fețe noi. (Nu întîmplător, unul dintre spectacolele din perioada de pionierat a talent-show-ului se chema chiar așa. New Faces. Fețe noi.)

Te plictisești să vezi la nesfîrșit aceleași figuri. E nevoie de dinamică și de diversitate, de povești de succes și de o galerie cît mai mare de personaje cu care publicul să se poată identifica. Să adormi liniștit că favorita sau favoritul tău au trecut de o etapă grea. Apoi să adormi de-a dreptul fericit că au cîștigat. Sau, dimpotrivă, să te perpelești nopți în șir că cel pe care l-ai susținut și l-ai votat a fost, în cele din urmă, „nedreptățit”. E un mecanism care s-a mutat în mai toate felurile în care vedem lumea. Important e să ne alegem un favorit și, undeva în adîncul nostru, să ne identificăm cu el. Să fim spectatori fideli ai acestor puneri în scenă și să trăim prin reprezentanți niște bucurii, niște stări la care nu putem ajunge altfel. Să simțim că, odată cu învingătorii, am ajuns și noi acolo unde, mai mult sau mai puțin în secret, ne-am visat. Amestecăm aici de toate. Judecata de valoare artistică, ideile de dreptate și justiție, obiectivitatea și subiectivitatea, categoriile estetice, emoțiile care ne pun în mișcare trăiri și manifestări intense, e un cuptor gigantic în care „punem pe foc” tot ce ne cade-n mînă. Ca să simțim că... trăim. În fața telefonului, a tabletei, a computerului sau a televizorului. Iar de-aici încolo începe cursa înarmărilor cu dispozitive tehnice care arată spectacolul, adică „viața”, cît mai performant, cît mai „real”. O știm cu toții, pe proprie piele, fie că ne urmărim favoriții în talent-show-uri, fie că devorăm zile-n șir seriale și filme. Ne trebuie echipament de calitate, pentru a trece dincolo de ecrane. Pentru a păși în „viață”.

Cînd a-nceput pionieratul talent show-urilor în lumea capitalistă, mișcarea artistică de amatori prinsese deja contur, în forme specifice, prin paradisul clasei muncitoare din Uniunea Sovietică. În anii care au urmat după război, popoarele „eliberate” și aliniate în marș eroic spre idealul comunist au început și ele propriile explorări în pepinierele de talente artistice ale fiecăruia. Aici, noi am luat startul prin 1976. Marele nostru talent-show s-a chemat „Cîntarea României”. Un grandios festival al educației și culturii socialiste. O amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural artistică de creație și interpretare, menită să îmbogățească și să diversifice viața spirituală a țării, să sporească aportul geniului creator al poporului român la patrimoniul cultural național și universal”. Putea fi urmărit, în etapele lui finale, în galele laureaților, la televizor. Sloganul acestui program cultural dedicat întregului popor era o metaforă cuprinzătoare, care trebuia să spună totul despre amploarea (absolut reală) a fenomenului: „De pe marea scenă a țării, pe micul ecran”. Această mișcare culturală imensă, a ceea ce numeam „artiștii amatori”, e încă departe de a fi fost explorată teoretic în adîncurile sale. Cert e că ea cuprindea întreaga suflare românească de la acea oră și că în anumite locuri, după cum era absolut firesc, a produs și vedete în toată regula, personalități care au lăsat urme adînci în istoria artelor de la noi.

În forme foarte diferite, talent-show-ul – care, iată, a ajuns spre venerabila vîrstă de 70 de ani – a cuprins întreaga planetă. S-a așezat în felul nostru de a fi, de a vedea lumea, de a percepe noțiunea de valoare. Ideile de „cultură de masă” și „pop culture” care sînt și nu sînt „aceeași mîncare de pește” s-au contopit într-un fel și au confiscat toată suflarea. Acum, odată cu rețeaua socială, fenomenul universal a inversat sloganul din național-comunismul românesc. La ora asta, direcția de proiecție e dinspre „micul ecran” al terminalului inteligent de care dispunem spre marea scenă a lumii. Există și acum anumite rigori ideologice (care păreau specifice doar lumii comuniste) extinse la scară planetară. Așa cum există tehnici, strategii, artificii estetice (care păreau specifice lumii capitaliste) devenite locuri absolut comune, indiferent de spațiul geografic și cultural în care se manifestă. Globalizarea a făcut ceva firesc. A luat de la toată lumea, dar a și distribuit peste tot. Nu în mod egal, însă într-unul evident.

Pentru artiștii profesioniști a început, de ani buni, o cursă contracronometru. Cum să te adaptezi noului mers al lucrurilor? Cum să faci față schimbărilor fundamentale, asaltului asupra noțiunii de autoritate într-un anumit domeniu, cum să păstrezi esența unor procese de devenire personală și profesională care par acum niște glume prăfuite? Și, cine mai știe, așa or fi fiind. Niște glume vechi, pe care s-a așezat praful. Unii spun că orice formă de cultură de masă ucide însăși ideea de cultură. Poate că se înșală. Poate că nu. Asta nu înseamnă că vor să condamne lumea la ignoranță, în favoarea supraviețuirii unor inițiați. Nu despre asta e vorba. Ci despre cît de bizar e să vezi, în plină desfășurare, un fenomen de dimensiuni planetare, pe care-l poți concentra într-o metaforă simplă: e ca și cum toți pianiștii din lume s-ar repezi disperați să mai prindă, pe ultima sută de metri, un acordeon cu sclipici.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.