Mi-am imaginat că nu e nevoie, dar mi-am imaginat aiurea. Ba e nevoie. Așa că mă vor ierta cei pentru care nu e nevoie, dar cei pentru care e nevoie se manifestă nervos și aș vrea să încerc să-i domolesc. Dacă pot.

Așadar, aș vrea să clarific sensul articolelor pe care le scriu începînd de săptămîna trecută și le voi continua – acum, iertat să-mi fie, dar nu mă voi opri doar pentru că țipă unii – pînă în joia de dinaintea turului final al alegerilor prezidențiale. Ce vreau eu să fac aici este să atrag atenția cititorilor mei asupra unei capcane în care pot cădea. Este posibil ca propria lor opțiune electorală să fie deturnată de propria lor grijă de a nu fi prostiți de alții. Cu alte cuvinte, poți ajunge în situația de a prefera un candidat pe care, însă, te abții să-l votezi din motive conjuncturale, care nu țin de el, dar care țin de tine, care nu au direct de-a face cu competența lui, ci cu ceea ce spun alții că reprezintă anturajul lui. Acest gen de eroare mi se pare că este tot mai prezentă astăzi în corpul electoral român (căci procentul celor care, pînă mai ieri, votau pe ulei și făină a scăzut mult!) și duce la rezultate care sînt, încă din prima zi de după vot, frustrante. Am văzut prea mulți oameni care votează cu cineva și, dacă acesta cîștigă, sînt sceptici de a doua zi. Un vot curat, care împlinește libertatea de a vota, este acela care te face ca a doua zi să te bucuri dacă a cîștigat cel pe care l-ai votat sau să te resemnezi dacă cel pe care l-ai votat a pierdut. Încrederea pe care o investești în vot nu trebuie să fie dintre acelea care se pierd în două zile. Dacă se întîmplă așa ceva, ți-ai bătut joc de libertatea de a vota, pentru că ai votat atent să nu cumva să te prostească alții și te-ai prostit singur. Or, asta este ceea ce încerc să previn – inclusiv în cazul meu – cu aceste mici texte.

Știu bine, pe propria piele, că politica este o injecție de irațional în creierul celor mai mulți oameni – îi orbește, le întinde nervii, îi face violenți, le crește gradul de intoleranță. Într-un cuvînt, îi tîmpește. De asemenea, înțeleg bine că, în vremuri electorale încinse, efectele acestei injecții se intensifică. Devii posedat de duhul nebun al politicii și vezi în orice fie un sprijin, fie un atac pentru favorit. În fine, sînt tot mai convins că drăcovenia zisă Facebook este mediul cel mai prielnic pentru manifestarea și întreținerea delirurilor de orice tip. Așa că înțeleg reacțiile injurioase la adresa mea după textul de săptămîna trecută, dar tocmai pentru că le înțeleg, voi continua să discut despre modul în care singuri ne batem joc de libertatea noastră de a vota. Crezînd că sîntem inteligenți, denaturăm, de fapt, libertatea de a vota. Singuri ne-o anihilăm, spre neliniștea și frustrarea noastră. Cred că rezultatul alegerilor va exprima cu adevărat voința națiunii abia în momentul în care electorii vor vota eliberați de influențele la care îi supun fanaticii cîte unui partid sau cîte unui candidat. Manipularea nu se poate opri – esențială pentru o campanie electorală corectă este libertatea de a spune în public ce crezi că îți va crea un avantaj electoral. Nu putem opri mașinile de propagandă și nici pe propagandiștii „independenți“ să mintă, să înspăimînte, să incite la ură, să inducă în cei mai slabi de înger exaltări și exasperări. De aceea, încerc măcar să șoptesc ceva de bun-simț în urechea omului, aproape asurzită de zgomotul propagandei: ai încredere în mintea ta, nu în a altuia; crede în ce vezi cu ochii tăi și în judecata ta – atît!

Săptămîna trecută am încercat să subminez raționamentul „Îmi place un candidat, dar nu-l votez că n-are șanse“, luînd ca exemplu situația candidatului Theodor Paleologu, pentru că în cazul lui am auzit cel mai des invocat acest argument. Atît de des încît aș putea zice că, dacă rezerva cade și electorii merg după preferința lor, am putea avea surpriza de a-l vedea cu un scor foarte bun.

Astăzi, voi încerca să subminez logica „L-aș vota, dar n-are charismă“. De regulă, această sentință este însoțită de o grimasă care spune „Ce păcat!“. Acest raționament îmi pare a fi foarte întîlnit în cazul candidatului Dan Barna și, mai rar, în cazul candidatului Paleologu. Susținătorii candidatului Iohannis sînt atît de siguri de victorie, că zîmbesc tot timpul și se ocupă de altele. Iar în cercul meu de amici, nimeni nu votează cu vreun alt candidat în afara acestora.

Indiferent ce-o fi aia charismă – conturul cuvîntului e destul de vag pentru cei mai mulți utilizatori –, fie vorba între noi, nici un candidat dintre cei aliniați la startul acestor prezidențiale nu stă natural în categoria „lideri charismatici“. Categorie care, cel puțin de la Max Weber încoace, este pe cît de clar definită și de lesne identificabilă, pe atît de imprecisă pentru publicul larg. Nu voi face aici tot exercițiul etimologic, care duce de la greaca veche și religiile precreștine la teologia neoprotestantă (ei au o întreagă teologie a charismei) și, mai ales după Weber, la teoria politică și sociologie. Este mult mai util scopului meu să iau sensul popular, cel în care tot românul vorbește: charisma este une quelque chose, o chestie, așa, care te seduce, te convinge, te face să-ți placă omul și care nu are mult de-a face cu ideile lui, cu biografia lui, cu ceea ce știe să facă, cu viața pe care și-a construit-o el însuși, ci cu modul lui de a fi, de a vorbi, de a gesticula, de a zîmbi, de a privi, de a se mișca – un fel de farmec personal. Charisma nu se referă direct la realizări, ci la înzestrări (chiar asta evocă vechiul cuvînt). Prin urmare, să spui despre cineva că este sau nu charismatic rămîne, în fond, doar o părere. Puternică, desigur, dar o părere. Nu de puține ori se întîmplă să nu cădem de acord asupra charismei cuiva – unii zic că are, alții că n-are. Dacă, însă, părerea este împărtășită de foarte mulți oameni, atunci e ceva acolo, dar dacă părerile sînt clar împărțite, atunci sigur nu operează nici o charismă. Așadar, primul lucru important de spus despre charismă este că, dacă există, are efect de masă – masifică oamenii, ne transformă din indivizi în galerie. Or, asta trebuie deja să ne alarmeze.

Cuvîntul acesta, charismă, bîntuie discuțiile românești despre politicieni din 1990 încoace. Are sau n-are? Cînd se cade de acord că n-are, susținătorii politicianului argumentează că nici nu-i trebuie, dar că, totuși, nu i-ar prinde rău. Așadar, al doilea lucru de spus despre charismă este că, în momente electorale cel puțin, lumea o percepe ca pe o calitate. E bine s-o ai. Poporul cere să fie vrăjit…

După teribilul secol XX, s-a instalat un fel de consens cum că liderii charismatici nu sînt chiar de dorit. Motivul e evident: își pot folosi farmecul pentru îndeplinirea unor idei politice dăunătoare, iar poporul îi va urma, sub vraja charismei. Se poate întîmpla să ai parte de un lider charismatic de partea bună a lucrurilor (adică un lider care apără democrația, statul de drept, economia liberă), dar la fel de bine se poate întîmpla să ai parte de un nebun fermecător. În plus, charisma aduce liderului politic un gen de succes care-i poate lua mințile lui însuși. Adorația maselor, se știe, smintește. Poți avea un lider charismatic care „se strică“ pe parcurs.

Din aceste observații se poate desprinde o concluzie importantă: charisma unui lider politic funcționează ca o orbire a electoratului. Adică poporul, în superficialitatea și nestatornicia lui bine cunoscute, poate fi foarte ușor captat de farmec charismatic, nu vede nici dincolo de acest „înveliș“ și nici în viitor, și poate fi păcălit să-și voteze nenorocirea.

Cînd spui despre candidatul Dan Barna că nu are charismă (și e corect, n-are!), ar trebui să te bucuri. Astfel, îl poți vedea dincolo de „farmece“, îl poți evalua exact așa cum este, poți avea mai ușor acces la acele trăsături de portret care îl pot face sau nu un bun președinte. Cum ar spune americanii, „what you see is what you get“. Dacă ceea ce vezi, nefardat de charismă, concordă cu ideea ta de președinte, votează-l, dacă nu, nu. La fel și în cazul lui Theodor Paleologu, la fel și în cazul altor candidați la președinție. Faptul că nu există nici un lider charismatic printre candidați este, după părerea mea, foarte bine. Un tablou cu chipurile tuturor arată mult mai realist și mai de folos unei decizii de vot fără panașul și ocheadele unui charismatic printre ei. Sînt, e drept, cam posaci (unii), cam aferați (alții), poate sînt chiar inadecvați unul sau doi – dar fotografia de grup este măcar onestă. Ei sînt și așa sînt! Votați-l pe cel care vă place!