Eugen Ionescu spunea despre Caragiale că are un statut paradoxal, de mare dramaturg universal complet necunoscut în străinătate.
Nu ştiu de ce, în vîltoarea dezbaterilor legate de pandemia de coronavirus, îmi vine în minte o celebră replică din Caragiale: „Din două una (…): ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi…”
Planeta trăieşte o caragialiadă, dar din păcate nu cunoaşte acest cuvînt pentru că nu „trece” Caragiale în alte culturi. Dar cît de caragialiană este, totuşi, lumea noastră globalizată!
După ce a ajuns virusul în Europa, pe fondul proliferării sale în Italia, Franţa, Spania etc., în primele trei săptămîni am citit o cantitate impresionantă de articole mai degrabă optimiste pentru viitorul omenirii. În paralel cu reflecţiile declinologilor avînd tendinţa de a spune „Acesta este începutul sfîrşitului”, numeroşi ecologişti şi militanţi antiglobalizare au văzut în apariţia virusului o şansă enormă pentru o veritabilă schimbare de model economic, comercial şi de consum. Pe scurt, teoria lor era cam aceasta: din moment ce întreaga lume poate fi oprită prin voinţă politică, ea poate fi şi redemarată altfel tot prin voinţă politică. Dacă brusc am oprit poluarea pe planetă prin forţa decizională a statelor, înseamnă că tot statele pot să relanseze economia pe baze mai puţin distrugătoare pentru mediul înconjurător. Într-un fel, ecologiştii s-au simţit chiar umiliţi că dintr-o dată, pe planetă, toate avioanele au fost blocate la sol cînd ei de fapt nu cereau de ani de zile decît o reducere raţională a zborurilor poluante cu avionul… De ani de zile, ecologiştii spun haideţi să călătorim mai puţin, dar niciodată nu au cerut umanităţii să nu mai călătorească deloc… Pe scurt, strategia de carantinare a peste trei miliarde de oameni pe planetă a fost interpretată ca o demonstraţie că se poate. Mie formula îmi aminteşte de limba de lemn comunistă: Vedeţi, tovarăşi, că se poate? Cînd vrem cu adevărat, se poate!
Pe măsură ce diverse ţări se îndreaptă spre ieşirea din carantină, citesc însă tot mai multe articole pesimiste, în care editorialiştii şi diverşi observatori avizaţi îşi exprima îndoiala că epoca post-COVID-19 va fi diferită de cea de dinainte. Ministrul de Externe francez Jean-Yves Le Drian a exprimat poate cel mai direct această temere declarînd într-un interviu: „Mă tem că, după reluarea activităţii generale, lumea va arăta la fel ca înainte, ba chiar şi mai rău”. În Franţa, multe voci care se doresc lucide şi practice îi avertizează pe francezi că vor trebui să lucreze mai mult ca să poată recupera avuţia pierdută. Din zona patronală vin alte avertismente, unele îndreptate spre Bruxelles, în legătură cu necesitatea renunţării la unele norme şi restricţii legate de poluare. Cu alte cuvinte, aceşti actori decizionali ne spun următorul lucru: va trebui să poluăm mai mult şi fără teamă de sancţiuni dacă vreţi să repunem pe linia de plutire economia şi să revenim la ritmul de creştere economică de dinainte de pandemie.
Cu siguranţă că relansarea activităţii nu va fi un lucru simplu, iar unele sectoare vor trebui să aştepte multă vreme înainte de a reveni la „normal”. Dacă totul merge bine pe plan sanitar, vor fi necesari, probabil, doi ani pînă cînd avioanele să poată decola în acelaşi ritm ca înainte de intrarea în carantină. Turismul, atît de important pentru numeroase ţări, printre care Franţa, va redemera şi el treptat, pentru că milioane de oameni deveniţi brusc şomeri (peste 26 de milioane recenzaţi pînă la această oră doar în Statele Unite) nu vor avea ca urgenţă în viitorul imediat plecările în străinătate. Greu de spus de asemenea cînd vor reveni în Franţa cei două milioane de turişti chinezi pe care Hexagonul îi primea anual…
Şeful statului francez, Emmanuel Macron, a recurs la un limbaj militar pentru a-şi mobiliza compatrioţii în lupta împotriva coronavirusului. „Sîntem în război”, a spus el. Comparaţia este justă cel puţin într-o privinţă: şi despre pandemii, ca şi despre războaie, ştim cînd încep, dar nu ştim cînd se termină.
Personal, cred că în acest context plin de incertitudine nimeni nu doreşte în mod serios o schimbare a lumii, ci revenirea cît mai rapidă la ce era lumea. Pentru că, de fapt, trebuie să recunoaştem cu sinceritate, nu ne era chiar atît de rău. Şocul carantinei ne face acum să apreciem miile de gesturi simple de „dinainte”. Responsabilii politici, pe de altă parte, au atîtea griji în acest moment pentru a gestiona revenirea la normal încît se feresc să promită mari revoluţii comportamentale. Ei se mulţumesc, cel mult, să anunţe că pe viitor statul va încerca să fie mai protector, să se pregătească mai bine în perspectiva unor noi posibile catastrofe, să devină mai strateg, să se angajeze în vederea unei reale autonomii industriale, medicale, energetice, alimentare. Lecţia dată umanităţii de COVID-19 va fi deci digerată mai tîrziu, dacă vom reuşi să ne recuperăm preţioasa noastră normalitate.
Cei mai pesimişti dintre observatorii actualităţii ne avertizează însă că s-ar putea să trebuiască să învăţăm să trăim împreună cu virusul încă mulţi ani, dacă nu va fi găsit un vaccin. Iar angelicii extincţionişti reamintesc că omul nu este necesar pe planetă, că aceasta şi-a început aventura cosmică fără om şi că şi-o va termina fără om. Tot ei ne mai anunţă cu bucurie următoarele veşti: în timp ce oamenii sînt închişi în casele lor, diverse animale îşi fac apariţia în mediul urban. Într-un fel, ele îşi recuceresc, cu legitimitate, un teritoriu pierdut. Sînt semnalaţi, astfel: în Spania – un păun pe străzile din Ronda, un mistreţ la Madrid şi un altul la Barcelona, un urs într-o localitate din Asturia, o căprioară la Valladolid; cerbi în mai multe oraşe japoneze; o puma precum şi condori aşezaţi pe terase la Santiago de Chile; coioţi la San Francisco; maimuţe în cîteva oraşe din Thailanda…
Ah, ce bine era cînd scriam în cafenele şi visam la schimbări radicale în lume!
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
