Ce vom găsi la ieşirea din tunel...

În urmă cu zece ani am fost foarte impresionat de o vizită pe care am făcut-o la Muzeul Memorialului pentru Pace de la Hiroshima. Numele dat muzeului contrastează oarecum cu ceea ce vedem înăuntru, pentru că el este de fapt consacrat războiului, mai precis dezastrului provocat de bomba atomică lansată de americani asupra oraşului pe data de 6 august 1945. Dintre multele mărturii expuse în muzeu, cîteva aparţin unor oameni care se aflau, în dimineaţa zilei de 6 august, într-un tren de navetişti. Trenul se îndrepta spre Hiroshima, iar la ora opt şi cîteva minute călătorii puteau vedea pe fereastră, la orizont, contururile oraşului. Trenul a intrat într-un tunel cu cîteva minute înainte de ora fatidică. Bomba a explodat la ora 8 şi 16 minute ora locală. Cînd trenul a ieşit din tunel, Hiroshima nu mai exista.

Mă întreb dacă nu cumva şi noi, cu măştile noastre sanitare pe faţă, nu ne aflăm de fapt într-un tunel. Un tunel ceva mai lung, care s-ar putea să dureze cîţiva ani. Cînd călătorii din trenul de la Hiroshima au intrat în tunel, lumea lăsată în urmă era desfigurată de război, dar avea încă trăsături cît de cît cunoscute. Ieşind din tunel, călătorii de la Hiroshima s-au trezit brusc într-o nouă epocă a umanităţii, cea nucleară.

Vom descoperi oare şi noi, la ieşirea din tunelul epidemiei, că lumea va arăta complet altfel? 

Pe data de 14 septembrie urma să se desfăşoare la Leipzig o reuniune la vîrf importantă între China şi cele 27 de ţări membre ale Uniunii Europene. Germania, ţară aflată în prezent la preşedinţia Uniunii Europene, îşi propusese ca acest summit să fie unul cu adevărat excepţional, de relansare a parteneriatului cu China. Preşedintele Xi Jinping urma să se întîlnească, la Leipzig, cu toţi şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Uniunii Europene, toţi fiind interesaţi de altfel de comerţul şi cooperarea cu China.

Epidemia a perturbat însă scenariul doamnei Angela Merkel şi continuă să perturbe viaţa diplomatică internaţională, precum şi viaţa noastră a tuturor. Unii geopoliticieni avizaţi spun chiar că, în urma acestei epidemii, China se va impune ca un „învingător”, ca primă putere mondială. O ciudată piruetă istorică ar urma deci să se producă: după ce virusul s-a născut în China, după ce a plecat din China, după ce a tulburat întreaga lume, tot datorită lui China ar urma să devină ceea ce ea afirmă de altfel ca obiectiv deschis de cînd a venit Xi Jinping la putere: prima putere militară, economică şi tehnologică a lumii. Actualul război economic dintre Statele Unite şi China este văzut de foarte mulţi specialişti ca o încleştare finală între doi giganţi pentru asumarea leadership-ului planetar. Dacă această teorie se confirmă, noi, cetăţenii de rînd, vom descoperi la ieşirea din „tunel” o lume cu reguli dictate de puterea comunistă de la Beijing, altfel spus de un regim dispreţuind total democraţia, universalismul şi drepturile omului.

Această perspectivă nelinişteşte multă lume, mai ales în ţările unde oamenii au încă libertatea de a se exprima. A-ţi critica liderii fără teama de a fi, a doua zi, arestat şi condamnat, este, încă, un criteriu al libertăţii. Acest drept se poate evapora însă uşor dacă leadership-ul mondial trece în mîinile unei puteri totalitare. Uniunea Europeană pare prinsă în acest moment între două focuri, între China şi Statele Unite, dar sînt semne că îşi modifică treptat atitudinea faţă de puterea autoritară şi chiar dictatorială de la Beijing. Occidentalii descoperă de fapt că s-au păcălit în privinţa Chinei, că liberalizarea schimburilor comerciale nu a transformat natura regimului chinez. China şi-a impus recent controlul total asupra unei regiuni, fosta colonie britanică Hong Kong, unde regimul democratic trebuia în mod normal prezervat pînă în 2047. Acest episod i-a umilit pe occidentali, dar îi şi trezeşte din hipnoză.

Doi specialişti în problemele asiatice, Walter Lohman şi Valérie Niquet, într-un articol publicat pe 3 septembrie în Le Monde, consideră însă că epidemia, dimpotrivă, pune în lumină în mod flagrant limitele regimului chinez. Opacitatea la nivel de decizii, corupţia din societatea chineză, persecuţiile masive nu sînt compatibile, spun cei doi, cu statutul de leadership mondial. Teza celor doi geopoliticieni este că, în urma acestei epidemii, atractivitatea Chinei se va prăbuşi şi că de fapt deplasarea centrului de greutate internaţional spre Asia a încetat.

Această sintagmă, a deplasării centrului gravitaţional al lumii spre Asia, a început să fie utilizată abundent de observatori cam după venirea lui Barack Obama la Casa Albă, în ianuarie 2009. Tot atunci a început un fel de fenomen masochist de lamentaţie, mai ales în Europa, legat de marginalizarea Occidentului, de faza finală a declinului etc.

La sfîrşitul lunii august, ministrul de Externe chinez Wang Yi a efectuat un turneu prin mai multe ţări europene, una dintre ele fiind Norvegia. S-ar părea că la Oslo responsabilul chinez a lansat un avertisment, ca nu cumva premiul Nobel pentru pace să li se acorde anul acesta tinerilor de la Hong Kong angajaţi în lupta pentru democraţie.

Oare va accepta într-o bună zi umanitatea ca regulile internaţionale să-i fie dictate de o putere nedemocratică? Regresul în materie de democraţie este vizibil în multe ţări de pe planetă, cum ar fi India, Turcia, Rusia. Iar Statele Unite şi-au pierdut din prestigiul de altădată, Donald Trump contribuind substanţial la acest lucru. Cu timiditate, unii ediorialişti văd în aceste transformări o oportunitate istorică pentru Uniunea Europeană de a-şi face din nou auzită vocea pe planetă. Măcar vocea morală a unui spaţiu unde democraţia mai are sens şi nu a intrat încă în tunel.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.