Găsesc zilele trecute, într-o seară, cînd am intrat pe Messenger, mesaje de la cîțiva foști elevi, care termină acum clasa a XII-a. Elevi din clase diferite, real, socio-uman și filologie. I-am avut elevi pînă într-a XI-a inclusiv, apoi, într-a XII-a, datorită schimbării job-ului meu, i-am păstrat pe unii doar cu cîte o oră de literatură universală sau de opțional. I-am întîlnit în acest an puțin deci, cînd am mai încercat totuși să îi orientez și în privința bacalaureatului. Acum îmi scriseseră pe același subiect: bacalaureatul. Ce o să vină? O să vină greu, dom’ profesor? Ce estimați că o să ne cadă? Romanul experienței poate să vină? Dar Ion Barbu? Drama? Oare ce s-a dat la sesiunea specială mai poate să ne cadă? Pe ce să insistăm pentru recapitulare? Chestiuni pe care oricum le mai discutaserăm, dar, în tensiunea pe care ei o trăiesc acum, sînt oarecum întrebări firești. Articolul meu va apărea după ce au scăpat deja de primele probe ale examenului, inclusiv de cea de la limba și literatura română.

Scriu acest text, pe care li-l dedic lor, duminică dimineața, am început înainte de ora opt și voi finaliza probabil pe la nouă sau zece. De afară, din grădina dintre blocuri, se aud păsările, bucuroase și ele de vară, anotimpul acesta tot mai scurt parcă în Clujul nostru, al celor ce-l știm de peste 40 de ani. E un sentiment de vacanță pentru unii, care au luat-o deja, sau de emoție pentru alții, care abia așteaptă să treacă peste examene, să treacă cu rezultate cît mai bune, pentru a putea să se bucure și ei de vacanță. O vacanță în sfîrșit mai liberă, mai lipsită de restricții, mai apropiată de normalitate.

Așadar, să revin la bacalaureat. Stăteam pe balcon la cafea, mă gîndeam despre ce să scriu astăzi și am decis să scriu despre bacalaureat și să le transmit un gînd bun elevilor acestora ai mei, care mi-au fost foarte dragi, dar și tuturor elevilor care trec în aceste zile prin probele examenului. Un examen prea stresant pentru miza lui reală. Și am decis să scriu despre toate astea tocmai ascultînd cîntecele păsărilor din grădină. O cioară croncănind, un stol de vrăbii, o mierlă, o cinteză, niște porumbei. Îmi permit să fiu puțin sentimental. Toate păsările astea își văd de treaba lor în mod natural, nu pun presiune unele pe altele, nici pe ele însele. Își cîntă propriile cîntece cu naturalețe și cu dezinvoltură, poate chiar indiferente unele față de performanțele celorlalte.

De ce sînt examenele acestea atît de stresante pentru noi? Ce miză au și ce le particularizează? Nu este prima dată cînd explic diferența dintre o evaluare națională și un examen. La noi, aceste concepte se suprapun pînă la confuzie și generează tot felul de amestecuri de percepții și logistice. În mod normal, examenul de bacalaureat ar trebui să fie de fapt o evaluare națională, cu miză relativ mică în raport cu evoluția ulterioară în carieră. Așa cum era numit pe vremuri, examen de maturitate, ar putea să fie o evaluare a gradului de maturizare intelectual-afectivă, fără să conțină vreo presiune cu privire la evoluția ulterioară în carieră. Și să aibă impact național mai ales din perspectiva unor analize sistemice, care să genereze schimbări și ameliorări procesuale. Să nu „impacteze”, ca să folosesc un barbarism, asupra intrării la o facultate sau alta. Admiterea la facultăți nu prea mai este altceva decît un concurs de dosare cu note obținute la bacalaureat însă, fapt care face din această evaluare un examen în sine.

Revenind la păsări și la examen, mai ales la proba de limba și literatura română, mă întreb mereu, an de an, și îmi răspund la fel: de ce îi sperie pe elevii aceștia, adulți aproape deja, proba aceasta, care mie mi se pare de o simplitate extraordinară? Iau la rînd autorii și textele pe care le pregătesc ei și îmi dă un mănunchi restrîns, cu cîteva romane, cu cîteva proze mai scurte, o nuvelă, un basm, o comedie, cîteva poezii. Apoi, mă uit la subiectul de examen, care e deja atît de cunoscut ca structură. Un prim subiect de pură înțelegere a unui text la prima vedere, unul de interpretare simplă a unui alt text, comentarea ideii poetice, identificare și explicarea unor tehnici narative (perspectiva narativă) sau de construcție a textului dramatic, un text argumentativ pe o temă comună de obicei, cotidiană, respectiv un eseu despre un text literar studiat, liric, epic sau dramatic. Nu e deloc mult. Nici greu. Primele două subiecte aproape că nu presupun deloc învățare propriu-zisă, cunoștințe de specialitate. Presupun competențe doar. Și acestea, destul de generale: a înțelege, a formula o părere și a comenta, a argumenta. Nici ultimul subiect, eseul, nu e mare filosofie. Trebuie să știi în primul rînd subiectul textului pe care vei lucra, tema, ideile lui. Cu alte cuvinte, să fi citit cu atenție romanul, proza, comedia sau poezia în cauză. Care, repet, adunate la număr, nu sînt multe, raportat la cei patru ani de studiu. Le poți număra pe degete. Dacă le-ai citit și le-ai înțeles, dacă citești cu atenție cerințele, reperele eseului, dacă ai competența de a te exprima coerent și articulat, nu ai cum să dai greș. În rest, cunoștințele de specialitate pe care le necesită analiza acestor texte sînt puține, nu fac cu adevărat obiectul unor probleme. O situare într-o cronologie istotico-literară, cîteva trăsături specifice unor curente sau epoci literare, chestii care în două pagini A4 pot fi mai toate sintetizate.

Totuși, de unde, atunci, problema? Răspunsul meu este simplu și el. Sîntem atît de obsedați de conținuturi formale încît uităm să formăm competențe. Facem exerciții de comprehensiune prea puține de-a lungul anilor de liceu, dialogăm despre texte prea puțin, preocupați să predăm perspective critice și estetice canonice, provocăm prea puțin elevii să se exprime autonom, pe marginea unor probleme de viață sau a unor texte studiate. Facem din actul lecturii o corvoadă, din exercițiul exprimării orale sau scrise un efort. Or, nu așa ar trebui să fie. Și-apoi, ne mirăm de ce, odată ieșiți din liceu, elevii devin adulți care nu mai citesc, care se exprimă cu dificultate sau șablonard, care nu pot emite opinii personale, ci doar prelua, lăsîndu-se influențați sau manipulați.

Să nu mă îndepărtez prea tare. Le doresc elevilor mei de la Colegiul Național „George Barițiu” din Cluj-Napoca – lor, cum spuneam, le dedic acest articol, dar și tuturor celorlalți care dau acum bacalaureatul – succes! Le doresc să fie ei înșiși, să fie autonomi, să fie încrezători în ce fac, în ce sînt! Să nu uite că, așa cum bine spunea prietena și colega mea Monica Halaszi, examenul acesta nu este despre „ce se dă”, ci despre cine participă.       

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.