Ce ne-a lăsat în suflet anul care se încheie?

În fiecare lună decembrie, mai ales de cînd meseria de jurnalist s-a grefat pe vocaţia mea de scriitor, încerc să captez sensul trecerii anului respectiv, să-i evaluez pe cît se poate profilul spiritual sau amprenta lăsată pentru umanitate. Sînt ani care ne lasă un gust amar, sînt ani pe care îi considerăm faşti… Unora li se lipesc tot felul de etichete. De cîte ori nu am auzit expresia a fost un an crucial, sau a fost un an negru, sau a fost un an de tranziţie… Există şi ani miraculoşi, oribili, nebuni, pierduţi…

Fiecare an care se încheie este, înainte de toate, o poveste intimă trăită cu fiecare om în parte. Anii sînt însă şi nişte enigme comune pe care nu le explorăm poate suficient, fără îndoială din lipsă de timp.

Secolul trecut a fost secţionat de nişte ani catastrofali care suscită încă reacţii de oroare doar la evocarea lor: 1914, 1939… Istoria Europei este marcată de numeroase astfel de date oribile, sinonime cu încercări de sinucidere colectivă sau cu începutul unor perioade de demenţă, de barbarie, de regres al umanităţii…

Cei mai dureroşi mi se par anii cu două feţe, ani de tip Ianus. De exemplu, 1945, an reper, doldora de contradicţii, un conglomerat de lumină şi întuneric. De cîte ori nu folosim expresia „din 1945 încoace“, şi aceasta pentru că în 1945 s-a încheiat al Doilea Război Mondial. Văzut dinspre Vest, anul 1945 este cel al victoriei asupra nazismului şi al libertăţii. Văzut dinspre Est, anul 1945 este cel marcînd o nouă formă de opresiune datorită ocupaţiei sovietice. 

Anul 1968 este şi el unul duplicitar, alunecos, chiar perfid. Pentru unii, el are un profil optimist, este anul multor revolte sociale în Europa, un an de ruptură culturală, cînd generaţia născută după război a simţit nevoia să-şi marcheze, cu zgomot, intrarea în vîrsta adultă şi în istorie. Dar este şi anul cînd sovieticii au înăbuşit sub şenilele tancurilor Primăvara de la Praga.

Anul 1989 este un exemplu de an limpede, an de cotitură istorică, an cu profil optimist care suscită unanimitatea. Pentru toată Europa şi pentru întreaga lume, 1989 este anul-surpriză, cînd a căzut Zidul de la Berlin şi s-au prăbuşit într-un timp record toate regimurile comuniste din Est. În memoria colectivă, anul 1989 are gustul unui dar al destinului, iar curba sa dramatică este una dintre cele mai spectaculoase…

Uneori, însă, pe nedrept, memoria colectivă nu reţine ani care au şi ei o enormă importanţă, care sînt sărbătoriţi cu şampanie şi focuri de artificii, dar apoi cad într-un fel de uitare. De exemplu, 2007. Dacă am face o anchetă, pe stradă, în toate capitalele europene şi i-am întreba pe trecători „Ce reprezintă anul 2007 în istoria Europei?“, sînt sigur că majoritatea ar ridica din umeri. Şi puţini ar răspunde: „Este anul celei mai mari extinderi a Uniunii Europene, cînd zece noi ţări, două din Mediterana şi opt din Europa de Est, au fost primite în Uniune“.

Cineva, undeva, acolo unde germinează destinele colective, se joacă însă cu noi. Pentru că anii euforici sînt uneori urmaţi de ani care vin ca nişte palme, ca nişte duşuri reci. 2008, de exemplu, pentru Uniunea Europeană este un an „negru“, întrucît atunci a început o perioadă de criză care era cît pe ce să-i fie fatală monedei unice. Întunecat, neaşteptat de negativ, chiar pervers, este şi anul 2016, întrucît atunci au votat britanicii pentru ieşirea din Uniune…

Rari sînt, aş spune, anii cu adevărat luminoşi, transparenţi, care să fie celebraţi ca nişte „veşti bune“. Toată lumea a ţinut să sărbătorească, de exemplu, anul 2000 ca pe unul marcînd intrarea într-un nou mileniu. Dar cele trei zerouri sînt o falsă aură. Anul 2000 a fost unul superficial şi artificial, un an fanfaron, dintre aceia care se fofilează în istorie doar bazîndu-se pe o anumită magie a cifrelor. Dacă am face o anchetă pe străzi cu întrebarea „Vă amintiţi ce s-a întîmplat în anul 2000?“, nimeni n-ar şti ce să răspundă sau ar spune doar: „Am avut un revelion de pomină“. Sau, şi mai plauzibil, ar spune: „Nu-mi amintesc nimic notabil în ce priveşte anul 2000, dar ştiu ce s-a întîmplat în 2001: a fost atentatul de la World Trade Center“.

Să revenim însă la anul care se încheie, 2019. El a fost, pentru Europa de Răsărit, un an momorial şi de bilanţ, dat fiind raportul său special cu 1989, anul căderii Zidului de la Berlin.

Per ansamblul planetei, anul 2019 rămîne unul al revoltelor multiple. Milioane de oameni au ieşit pe străzi, au manifestat, s-au indignat, au protestat, s-au ciocnit cu forţele de ordine în ţări precum Franţa, Spania, Algeria, Liban, Irak, Iran, Bolivia, Chile, Columbia… Motivaţiile acestor mişcări contestatare sînt diferite, dar există şi un numitor comun pentru unele dintre ele: exasperarea în faţa inegalităţilor aduse de un model economic globalizat.

Pentru ecologişti, anul 2019 este unul dezastruos, întrucît experţii l-au desemnat ca fiind cel mai fierbinte din toate timpurile sau, mai precis, de cînd omul a început să facă măsurători.

Pentru construcţia europeană, anul 2019 rămîne unul modest în realizări concrete, un an repetent, deşi el îşi poate aroga o aură simbolică: pentru prima dată conducerea Comisiei Europene a fost încredinţată unei femei. 2019 mai este anul cînd britanicii au spus un adio ireversibil Uniunii Europene, prin triumful lui Boris Johnson la legislativele anticipate din Marea Britanie.

Pentru catolici, în general, şi pentru francezi, în special, anul 2019 s-ar putea să rămînă unul încărcat de semne divine, un mare avertisment transmis de convulsiile misterioase ale destinului: nimeni nu va uita niciodată că în 2019 a ars catedrala Notre-Dame de la Paris.

Să intrăm cu încredere însă în 2020. Doar privind structura sa numerică şi simt că va fi un an solar, benefic pentru toţi!