Săptămîna viitoare, ceața din jurul Brexit-ului ar trebui să se ridice. Încă de la instalarea sa în funcție, premierul Boris Johnson repetă neobosit că Marea Britanie va ieși din Uniunea Europeană la finalul lunii, indiferent dacă între Bruxelles și Londra va exista o înțelegere care să pună ordine în despărțire. Termenul pentru o astfel de înțelegere e 19 octombrie.
După trei ani de manevre politice, inclusiv o rundă-surpriză de alegeri, în Marea Britanie situația e aproape neschimbată. Tehnocrații europeni rămîn inflexibili și loiali obiectivului stabilit în prima zi, în timp ce britanicii agonizează incapabili să găsească o majoritate parlamentară care să ia o decizie, orice decizie.
În tentativa sa de a scoate cu orice preț țara din UE, Johnson a apelat inclusiv la măsuri discutabile. Suspendarea Parlamentului a fost cea mai stridentă dintre ele, iar rezultatul a fost o decizie judecătorească de invalidare, umilitoare pentru premier și cercul său de apropiați.
O decizie a aceluiași Parlament obligă premierul să ceară o amînare a Brexit-ului dacă pînă pe 19 octombrie nu va fi semnat un nou acord cu Uniunea Europeană cu privire la condițiile de ieșire. Partizanii Brexit-ului sugerează că legea va fi ignorată, însă presa a descoperit documente care afirmă în clar că amînarea va fi cerută. Chiar și așa, pariurile rămîn deschise: retorică vs lege, interes privat vs interes public, rațional vs irațional ș.a.m.d.
Pentru context, poate merită amintit că, înainte de a deveni un campion al izolaționismului, dl Johnson a fost un Hercule al ambiguității, amator de jocuri de cuvinte și exagerări al căror unic rost era exersarea stilului și măsurarea efectului. Și nimic nu e mai relevant pentru caracterul premierului britanic decît dezvăluirea post-referendumul din 2016 privind felul în care el a ajuns să sprijine Brexit-ul. Pe scurt, înainte de consultarea populară, viitorul premier a scris două articole. Unul care insista pentru ieșirea din UE, altul pentru rămînere. A decis să îl publice pe primul și decizia a contat. Fost primar al Londrei, Johnson a fost întotdeauna un tip popular în anumite segmente ale electoratului britanic, iar opiniile sale au avut greutate. La trei ani distanță, cînd Johnson e premier și Brexit-ul iminent, e aproape amuzant să citești pledoaria pro-UE rămasă istoricilor pentru documentare. Dincolo de beneficiile apartenenței la blocul comunitar, textul vorbește și despre pericolele ieșirii din blocul comunitar: un posibil șoc economic, dezintegrarea țării sau relevanța scăzută a Londrei în plan geopolitic. Nepublicat la vremea lui, textul pare azi profetic.
Johnson a explicat ulterior că scrisese acele rînduri ca exercițiu întru clarificarea gîndurilor. Nu l-a crezut nimeni.
Cert e că autorul nu s-a schimbat foarte mult. Continuă să fie provocator și dispus să joace la cacealma, lăsînd senzația că e mai pasionat de joc decît de miză. Recent, într-o dezbatere parlamentară, provoca Opoziția să accepte alegeri. Un alt calcul pe termen scurt, făcut cu sondajele în fața ochilor și menit să îi confirme poziția de prim-ministru indiferent dacă Brexit-ul se va produce sau nu. Opoziția i-a rîs în nas, iar Johnson se vede obligat să navigheze nesigur între presiunile pro-Brexit ale sprijinitorilor săi, amenințarea externă venită din partea lui Nigel Farage, un Parlament hotărît să nu permită ieșirea fără acord și extenuarea publicului în fața spectacolului incoerent al politicienilor. O situație la care premierul a contribuit din plin și pentru care nu are în momentul acesta nici o metaforă salvatoare.
Mai e un detaliu de care, probabil, Boris Johnson e destul de conștient. Valul care a dus la alegerea lui Donald Trump, rezultatul referendumului pentru Brexit și avansul partidelor anti-establishment în UE și în restul lumii e, zilele astea, în scădere. Trump are necazuri majore și pare într-o permanentă defensivă, italianul Salvini a fost închis pe dinafara guvernului, iar profețiile privind ridicarea extremei drepte peste tot în Europa se dovedesc exagerate – recentele alegeri din Austria sînt o dovadă în acest sens.
Chiar și în Marea Britanie, ascensiunea Brexit Party al lui Farage e cumva compensată de întoarcerea liberal-democraților în preferințele electoratului. Liberal-democrații au particularitatea că nici un moment nu au fost ambigui în raportarea la Europa. Spre deosebire de laburiști, care visează încă fronturi ideologice din anii ’70, lib-dems sînt mai coerenți în abordare, iar asta se poate observa în cifre.
Văzut de pe partea asta a Canalului Mînecii, zbuciumul politic britanic e cumva satisfăcător. În spatele avansului izolaționist al electoratului și clasei conducătoare de la Londra a fost întotdeauna un mix de aroganță, rasism și necunoaștere. Situație cumva ironică, dat fiind că, din punct de vedere istoric, Marea Britanie a fost probabil cel mai important promotor al comerțului liber cu mărfuri și idei.
În toamna lui 2019, însă, toate acestea sînt secundare în fața unui joc pe care nimeni nu îl stăpînește cu adevărat și la finalul căruia toată lumea pierde. Dar știm sigur că prima ediție a memoriilor lui „Boris“ va fi un succes uriaș.
