„În genunchi, trădătorilor!” Îndemnul, ridicol și strident, vine de la o judecătoare a Tribunalului Constituțional din Polonia și este adresat membrilor Opoziției poloneze care au îndrăznit să dea semne vagi de empatie față de imigranții din Orientul Mijlociu care, la granița de est a țării, caută o cale de intrare în Uniunea Europeană. 

Dincolo de isteriile Krystynei Pawlowicz, problema acestor imigranți este gravă și fără o soluție care să permită tuturor părților implicate să rămînă cu conștiința împăcată. Pe de o parte se află Guvernul polonez, care face eforturi disperate să își protejeze frontiera. Pe de alta, este regimul dictatorial din Belarus, dispus să apeleze la orice metodă pentru a destabiliza Polonia vecină, pe care o vede ostilă și arogantă. În mijloc sînt mii de povești nespuse ale unor oameni disperați, folosiți într-un joc politic de un cinism înfiorător. 

Și asta pentru că guvernul de la Minsk nu numai că nu se opune tranzitului de imigranți plecați spre vestul Europei, dar îl încurajează activ, oferind asistență în călătoria către graniță.

La frontieră, imigranții sînt întîmpinați de forțele de ordine poloneze, care încearcă să îi împingă înapoi în Belarus. Uneori reușesc, alteori nu, dar în acest ping-pong cu oameni unii pier. În pădurile și cîmpurile de la frontiera dintre cele două state au murit pînă acum cel puțin zece persoane. În multe cazuri, „imigranți” înseamnă copii fără acces la haine și hrană adecvată.

Polonia nu este singura țară care trebuie să facă față bombei cu imigranți folosite în mod cinic de președintele bielorus Aleksandr Lukașenko. Letonia și Lituania au și ele aceeași problemă, însă dimensiunile reale ale crizei pot fi măsurate la granița poloneză. Numărul forțelor de ordine trimise în regiune a ajuns la 12.000, iar guvernul de la Varșovia a decis ridicarea unui zid de protecție după modelul celui ridicat de Ungaria la granița cu Serbia și Croația în timpul crizei refugiaților din 2015. Marți, Parlamentul polonez urma să se întrunească pentru a discuta posibile măsuri suplimentare de protecție. Ședința urma să aibă loc pe fondul îngrijorării că regimul din Belarus urmărește o escaladare a crizei. Pe social media și la televiziunile locale fuseseră difuzate imagini cu grupuri mari de imigranți călătorind în preajma graniței, însoțiți de bieloruși în uniforme militare. Temerea polonezilor era că se încearcă o forțare a graniței, un fel de mini-invazie care ar pune grănicerii în situația de a alege între a-și folosi armele din dotare sau a ceda pur și simplu, permițînd accesul imigranților pe teritorul Uniunii Europene. Genul acesta de dileme nu au aproape niciodată un răspuns corect. 

Din punct de vedere politic, Guvernul de la Varșovia profită cumva de pe urma crizei pentru că ea pune în plan secund conflictul cu Bruxelles-ul legat de starea Justiției poloneze, aflată sub un atac constant și năucitor din partea Partidului Lege și Justiție al lui Jaroslaw Kaczynski. Însă acesta nu este probabil genul de rezolvare la care sperau domnul Kaczynski și aliații lui conservatori. Dar e cert că nimeni nu mai vorbește despre acest subiect, la fel cum nu se mai vorbește foarte mult despre legea care interzice aproape total avorturile și care a început deja să facă victime în rîndul femeilor fără acces la respectiva procedură medicală.

În ceea ce o privește, Uniunea Europeană, a intervenit ferm, cel puțin la nivel retoric, în favoarea Poloniei. Președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, a vorbit deja despre noi sancțiuni împotriva Belarusului și, mai important, împotriva companiilor aeriene din alte state care ajută regimul de la Minsk să creeze o rută artificială de migrare via teritoriul său național. 

În discuție a intervenit și NATO, care a calificat acțiunile Minskului drept inacceptabile. În comunicatul alianței, folosirea imigranților drept armă împotriva Poloniei și a statelor baltice a fost catalogată drept tactică de război hibrid – o trimitere la strategiile lui Vladimir Putin, prieten de conjunctură și principal aliat al lui Aleksandr Lukașenko. 

Departamentul de stat american a calificat, la rîndul său, acțiunile bielorușilor drept „problematice” și a cerut oprirea fluxului de oameni conduși spre frontieră.

Însă, spre disperarea judecătoarei Pawlowicz, care vede conspirații și trădări, sînt entități care insistă pe lîngă Polonia să ia totuși în considerare și factorul uman. Comisariatul ONU pentru refugiați, de exemplu, a cerut atît Poloniei, cît și Belarusului să își respecte obligațiile și să ofere azil refugiaților în conformitate cu legislația locală și internațională.

Gerald Knaus, șeful Inițiativei Europene pentru Stabilitate (un ONG specializat în problemele Estului european), a avertizat că statele din UE riscă să pice în capcana unui concurs de brutalitate ale cărui victime fără apărare sînt oameni aflați în căutarea unui adăpost și a unei vieți normale. Soluția lui Knaus este găsirea unui partener dispus să preia refugiații contra unei compensări financiare din partea Uniunii Europene. Nici un astfel de partener nu a apărut pînă acum.

Cert este că, disperat și răzbunător, Aleksandr Lukașenko arată ca un animal încolțit, dispus să facă orice pentru a ieși din colțul în care singur s-a băgat. Asta nu e chiar o surpriză, însă pentru democrațiile europene e o lecție bună pentru viitor – toleranța sau nepăsarea față de derapaje grave și față de dictatori se întoarce mai devreme sau mai tîrziu și își cere prețul. Deocamdată prețul acela e plătit în suferințele și viețile altora. Dar nu e obligatoriu să fie mereu așa.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.