Binele pe care-l faci atunci cînd faci rău
Cred că nu este prima dată cînd spun această poveste. Am ajuns, după terminarea liceului, printr-o conjunctură dată de indecizia mea și de influența spirituală contextuală a unor oameni, student la teologie greco-catolică pastorală. La început, a fost un fel de efuziune și de emulație, pentru că am întîlnit acolo cîțiva colegi care erau și ei cam în același film cu mine. Citeam tot felul de autori la modă, filosofii mai mult și mai degrabă mai puțin conforme dogmei, ne simțeam în plin avînt spiritual, dar eram și nonconformiști, boemi, dornici de aventură, așa încît în scurt timp am ajuns să fim cu toții un fel de oi negre ale anului, monitorizați atent. Intram în conflicte ideologice cu profesorii venerabili, încălcam regulile cazone ale seminarului de cîte ori puteam, fugeam noaptea și ne întorceam spre dimineață încălecînd ferestrele, iar în cele din urmă, fiind, desigur, prinși și sancționați de cîteva ori, la finalul primului an, după ultimul examen din sesiune, am fost determinați să ne retragem, pentru a nu fi exmatriculați.
Experiența aceasta, care în momentul în care am fost obligați să ne retragem a avut o încărcătură dramatică mare – practic, simțeam că am pierdut un an din viață și că e posibil să nu mai am nici o șansă de salvare –, a fost, privind ulterior înapoi, una benefică. Nu era acolo locul meu. Așa s-a făcut apoi că am ajuns profesor de română și că m-am dezvoltat în alte direcții, care mi s-au potrivit mult mai bine. Totuși, atunci am simțit că e aproape o tragedie, am fost profund afectat. Simțeam că e de o cruzime incredibilă ceea ce mi se întîmplă, că oamenii ăia, tocmai preoți fiind, n-au inimă, lăsîndu-mă pe drumuri.
Am să schimb acum puțin, aparent, direcția, dar veți vedea că lucrurile se leagă. Robert, să-i spunem, este elev în clasa a XII-a. A fost încă din clasa a IX-a un elev oarecum problematic. E crescut doar de tatăl său, care nu-l mai poate ține în frîu. Dacă în anii precedenți a reușit cît de cît să mai fie ținut pe linia de plutire, deși acumula absențe tot mai multe, deși avea o atitudine constant obraznică sau disprețuitoare cu profesorii, deși reușea mai mult din bunăvoința acestora să aibă medii de trecere, acum, în clasa a XII-a, lucrurile au scăpat cu totul de sub control. Practic, în tot semestrul I, nu a prea dat pe la școală. Dirigintele lui a parcurs toate etapele posibile, a vorbit constant cu tatăl, a trimis înștiințări scrise, a dat mustrare scrisă, a obținut de la părinte semnătură pe documentul de informare cu privire la situația școlară dinainte de încheierea semestrului. Tatăl însuși, exasperat, i-a spus la un moment dat să-l exmatriculeze, că el nu mai știe ce să facă. Nu-l ascultă nici pe el, îl ignoră sau îl sfidează.
Dată fiind situația, în consiliul profesoral de analiză a situației școlare, desfășurat cu o zi înainte de încheierea semestrului, dirigintele prezintă cazul. Pe baza numărului de absențe acumulate, dar și a atitudinii lui Robert, constatîndu-se și parcurgerea pașilor premergători, se stabilește să i se dea nota 3 la purtare, corigent sau neclasificat la mai multe materii, iar ca măsură finală, exmatricularea acestuia.
În seara de după consiliu însă, dirigintele și profesorii care l-au lăsat corigent sau neclasificat încep să fie căutați. Persoane influente, în spatele cărora se află, desigur, intervenția tatălui, încearcă să îi determine să schimbe rezoluțiile, pentru ca Robert să poată fi transferat la altă școală. Pentru aceasta, ar trebui însă modificate mediile încheiate deja în catalog, media 3 de la purtare ar trebui să devină 8, corigențele să devină promovări, rubricile fără note să se completeze cu note fictive pentru a se putea încheia medii, ba mai mult, pagina cu procesul-verbal de la consiliul profesoral în care s-a decis exmatricularea ar trebui să dispară și să fie înlocuită cu un alt proces-verbal. Presiunea pusă asupra acestor profesori are ca argument suprem celebra expresie „să nu-i distrugem viitorul”, cu varianta „să-i mai acordăm o șansă”.
Aș spune că, aparent, argumentele acestea emoționale se susțin. Elevul, aflat în clasa a XII-a, exmatriculat fiind, nu mai poate să își dea examenul de bacalaureat și, ca atare, viitorul său devine cețos. Dar să privim și din cealaltă parte. Profesorii au ajuns la această rezoluție după ani în care au făcut eforturi de a-l orienta și sprijini pe Robert. În acest moment, au ajuns la o limită a posibilului. Legal, tot ceea ce au decis este întemeiat. Presiunea pusă acum asupra lor este umilitoare și le afectează statutul. Decizia odată luată este o dovadă a independenței lor profesionale, în limite legale, desigur. A-i determina să o schimbe și, implicit, să recurgă la ilegalități dă seama și despre practici perpetuate încă în sistem, care afectează statutul și imaginea acestuia.
Dar, dincolo de aceste aspecte, argumentele emoționale la care se recurge sînt invalide. Robert, „salvat” acum de la exmatriculare și mutat la alt liceu, probabil unul particular, care l-ar primi la mijlocul clasei a XII-a, nu ar avea cum să își ia oricum bacalaureatul, căci nu a acumulat suficiente cunoștințe și nu și-a dezvoltat competențele necesare. În schimb, exmatriculat fiind, ar avea șansa să se reîntoarcă în școală, peste un an sau doi sau cînd va simți că lecția primită a avut asupra sa efectele necesare. Ar avea șansa să își găsească drumul său, nu să persiste pe un drum înfundat.
Uneori, atunci cînd aparent ți se face un rău, de fapt ți se face un bine. Și astfel de situații, în care profesorii, după ce au făcut tot ce le stă în putință, sînt presați și influențați să își schimbe deciziile, în formule care le afectează prestigiul, profesionalismul și competența, trebuie să înceteze să mai existe.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
