O observație inaugurală: acesta nu e un articol feminist, ci unul, sper eu, de bun-simț. Am recitit o carte care m-a fascinat cu ani în urmă şi care acum, culmea, m-a lăsat aproape rece. E vorba de Bietul Ioanide a lui G. Călinescu. Dacă, odinioară, îi găsisem acestui roman majoritatea virtuţilor epice cu putinţă, situîndu-l într-un Top ten al ficţiunii autohtone, actualmente mi-a aruncat în ochi tot felul de defecte stilistice şi de construcţie. În sfîrşit, nu este locul aici să insist asupra chestiunii. Vreau doar să mă opresc la un aspect, să spunem, cultural al textului, care, deşi complet nesesizabil pentru mine în trecut, astăzi m-a urmărit, deranjant, pe parcursul întregii lecturi, ajungînd, în cele din urmă, să mă enerveze de-a dreptul. Am în vedere reprezentările lui Călinescu legate de feminitate. În mod indiscutabil, Bietul Ioanide vine dintr-o tradiţie patriarhală, destul de solidă şi în prezent, dar cu atît mai cimentată în epoca interbelică, tradiţie dominată de clişeele şi marotele străvechii civilizaţii masculine eroice. În plus, scriitorul însuşi – cam misogin, după cum atestă izvoarele biografice – judeca, aparent, prin intermediul unor grile foarte conservatoare, poziţia şi funcţia femeii în societate.

Femeile călinesciene apar – mai întotdeauna – în postura creaturilor mediocre, decorative şi marginale. Singura lor calitate plauzibilă – care, de altfel, le şi scoate temporar din starea de prostraţie – e admiraţia necondiţionată pentru excepţionalitatea bărbatului dominator. Gravitarea în jurul principiului masculin asigură femeii sens vital şi, uneori, cînd abilităţile ei idolatrice devin suficient de intense, asigură şi strălucire personală (strălucire „preluată” – nota bene – de la astrul central, plasat în interiorul personalităţii virile). O astfel de „stea” relativ strălucitoare e Elvira (soţia arhitectului Ioanide – arhitect văzut ab origine ca monstru sacru, geniu incontestabil, erou civilizator etc.). Doamna Ioanide se manifestă ca un personaj pozitiv – ultrapozitiv, aş adăuga, după standardele înalte ale sarcasmului călinescian –, fiind creionată de scriitor în culori duioase, lipsite de tuşele tăioase ale altor figuri epice feminine. Şi, totuşi, ne spune autorul, doamna în chestiune interpretează totul doar prin „psihologia ei, care era radical deosebită şi în orice caz mai elementară” (decît a lui Ioanide, n.m.). Oricît de mare ar fi efortul feminin, ieşirea dintr-un anumit contur tipologic („elementar”) rămîne, ca atare, o imposibilitate ontologică.

Elvira îl supără pe marele arhitect cu lucruri de nimic, determinîndu-l să nu-i vorbească săptămîni întregi (exceptînd, desigur, cazurile de forţă majoră, cum ar fi dejunul familial unde bărbatul „venea […] invitat de doamna Ioanide, mînca fără a spune nimic, cu ochii de obicei înfundaţi într-o revistă, turna amabil apă ori vin şi în paharul lui, şi în al doamnei Ioanide, căreia îi răspundea printr-un da ori nu sobru cînd era întrebat dacă mai vrea ori nu dintr-un fel, şi se purta, într-un cuvînt, ca un om binecrescut faţă de o persoană străină silită a mînca la aceeaşi masă a unui restaurant, din cauza aglomerării”). Un motiv este, de exemplu, nasturele rupt de la cămaşă. „Ioanide găsise cămaşa fără un nasture şi, fiind grăbit, luase singur un ac cu aţă, nu fără ostentaţie, şi-şi cususe nasturele sub ochii doamnei Ioanide. Furios, trăgînd concluzii din această pasivitate (a doamnei Ioanide – surprinsă mai curînd decît pasivă, n.m.), Ioanide întări nasturele peste orice trebuinţă”. Sau, altădată, absenţa ceaiului şi a lămîii („Prin interogaţii violente, aflase că lămîia putrezise şi fusese aruncată. Lui Ioanide faptul i se păru îngrozitor. În el văzu o ilustraţie meschină a unei incompatibilităţi sufleteşti, lipsa totală de atenţie, de devotament”) care declanşează drame de proporţii.

Un episod vechi (cînd Ioanide, internat într-un sanatoriu cu un picior rupt, primeşte de la Elvira un pachet cu mere roşii – mere care, vai, se ating accidental de feliile cu unt, murdărindu-se – şi aruncă toate alimentele la gunoi) stăruie în subconştientul arhitectului ca o veritabilă traumă domestică, diabolizînd personalitatea stăpînei casei. Singura ipostază validă a Elvirei este cea de supunere şi execuţie (primind nemulţumirea sau asigurînd liniştea masculului, prin supravegherea constantă a copiilor şi aducerea cafelei în birou, atunci cînd genialul arhitect lucrează). De notat faptul că, în roman, acest cuplu trece drept unul modern, liberal, emancipat şi, nu în ultimul rînd, intelectual... Cei dintre dumneavoastră care aţi aştepta ca Elvira să fie revoltată de misoginismul soţului ei şi să facă gesturi de emancipare aţi fi, probabil, surprinşi să o auziţi vorbind în intimitate: „Bietul Ioanide! medita doamna Ioanide reintrînd în iatacul său. Munceşte necontenit. Ce om superior! Supărarea lui este fără nici o răutate, cu ea îşi face rău lui însuşi! Mă bucur că i-a trecut”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Filozofia lucrurilor mici, Editura Junimea, 2020.