Pentru cîteva ore, duminică seară, liberalii și progresiștii europeni au stat cu sufletul la gură, urmărind rezultatele parțiale ale alegerilor prezidențiale din Polonia. Exista o oarecare șansă ca, pentru prima oară după o lungă perioadă de secetă, opoziția liberală – Platforma Civică și aliații – să înregistreze o victorie în fața conservatorilor din partidul Lege și Justiție (PiS). PiS, la rîndul său, se afla în fața celui mai greu scrutin din ultimii ani. Avea însă de partea sa istoria recentă – cîștigase ultimele cinci runde de alegeri.

Așteptarea n-a durat mult și, pe parcursul nopții, a devenit din ce în ce mai clar că Andrzej Duda, președintele în funcție, se pregătește pentru un al doilea mandat. Oponentul său, Rafal Trzaskowski, a pierdut la o diferență de peste 400.000 de voturi. Chiar dacă în procente distanța nu e mare, în număr efectiv de voturi decizia electoratului polonez a fost mai clară decît le-a plăcut multor observatori să recunoască. Și de data asta, liberalii au pierdut.

Se spera ca Polonia – una dintre țările mari ale Europei – va da un semnal ferm pentru oprirea avansului populiștilor, naționaliștilor și izolaționiștilor care de ani de zile ocupă spații tot mai mari în democrațiile lumii. Nu era chiar o speranță nejustificată. În Statele Unite, diferența dintre Donald Trump și Joe Biden e constant de peste zece procente în defavoarea președintelui în funcție. În Marea Britanie, Boris Johnson e din ce în ce mai descumpănit și pare săptămînal surprins că e premier, în timp ce, mai departe de Europa, Jair Bolsonaro a pus Brazilia ferm în fruntea cursei pentru Cupa Mondială la pandemie.

Nu a fost cazul. 

Primar al Varșoviei, poliglot și moderat în convingeri, Trzaskowski a dus o campanie curajoasă mizînd pe exasperarea polonezilor care, în ultimii ani, au asistat neputincioși la transformarea PiS în forța politică dominantă a Poloniei. O entitate a cărei principală preocupare a fost inventarea unor dușmani închipuiți: Justiția, Germania, Uniunea Europeană, comunitatea LGBT și, în general, cam oricine putea servi narațiunii de tip galeria Rapidului: „Singuri împotriva tuturor”.

Trzaskowski a avut însă de-a face cu o mașinărie de propagandă greu de combătut. Anii lungi de guvernare PiS au transformat radical peisajul mediatic polonez. În așa măsură, încît un canal public putea să titreze cu cîteva zile înainte întrebări de tipul: „Va ceda Trzaskowski cererilor evreilor?”. Discuția din studio privea subiectul proprietăților evreiești ajunse în mîini poloneze după al Doilea Război Mondial, iar materialul prezenta punctele de vedere ale candidaților la președinție.

Prin contrast cu candidatul Opoziției care spunea că subiectul este complicat și trebuie dezbătut serios, Andrzej Duda apărea cu o declarație care respingea ferm acordarea oricăror despăgubiri pentru proprietățile evreiești ai căror deținători au dispărut în Holocaust fără să lase în urmă nici un moștenitor. Secvența a continuat cu Duda acuzîndu-l pe Trzaskowski că nu dorește să ceară despăgubiri Germaniei pentru al Doilea Război Mondial, iar prezentatorul s-a întrebat retoric dacă populația dorește un președinte pro-german sau pro-polonez. Curat echidistanță!

Antisemitismul promovat discret de PiS și de aliații săi e denunțat și de scriitoarea și jurnalista Anne Applebaum care, după căsătoria cu politicianul polonez Radek Sikorski, a fost transformată de mașinăria de propagandă a conservatorilor într-un soi de coordonatoare din umbră a conspirației antipoloneze. Într-un interviu din The Guardian, Applebaum povestește cum înainte de guvernarea PiS nu a avut de-a face cu rasismul. Ulterior, situația s-a degradat atît de tare încît și-a pierdut prieteni care, de dragul menținerii în sferele înalte ale societății poloneze, adoptau teorii ale conspirației în care antisemitismul joacă adesea un rol important. Înspăimîntător în ceea ce descrie doamna Applebaum e faptul că oamenii de care s-a despărțit  erau raționali – alegeau să creadă în narațiuni false pentru a-și păstra locul în noua elită. Calculul era unul strict personal și nu avea în vedere efectele mai largi ale adeziunii la o ideologie nouă și toxică.

Teoria – sau acuzația, dacă vreți – lansată de Applebaum e simplă: nu există autoritarism fără complici, fără tovarăși de drum – cum le plăcea comuniștilor să spună. Motivele fiecăruia sînt obscure și adesea meschine.

Și asta e valabil peste tot în lume, nu numai în Polonia. Întrebați-vă dacă, în România, Dragnea ar fi fost posibil fără toți oamenii care, la vedere sau nu, au întors privirea în altă parte în timp ce el se urca pe umerii lor și ai țării. Eu zic că nu.

Alegerile prezidențiale poloneze sînt un avertisment. Chiar dacă ceea ce numim generic „populism” pare să sufere un recul, el poate reveni chiar mai puternic dacă i se oferă condițiile necesare. În cazul Poloniei, zece milioane de oameni au spus că s-au săturat. Însă alte zece milioane au spus că vor continuitate. Pe lîngă ei, au mai fost cîțiva care au înclinat balanța. De ce? Pentru că, în interiorul societății poloneze, radicalismul conservator promovat de Putere capătă rădăcini tot mai adînci, iar ceea ce era strident devine banal. De ani de zile, PiS, ca și FIDESZ în Ungaria, nu mai e excentric.

Liberalismul a mai încasat o înfrîngere duminică și, cu fiecare astfel de eveniment, ceea ce, pînă nu demult, numeam normalitate devine istorie. Marele război cultural continuă.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.