Înaintea examenului de licență din vară, l-am întîlnit, pe coridoarele Universității, pe colegul Hesiod Hăț de la Studii Euro-Atlantice. Alerga abulic, ținînd niște cataloage în mînă și strigînd: „Eu examinez! Eu tai și spînzur! Sînt președinte, pentru numele lui Dumnezeu! Președintele comisiei numărul 1!“. Îl cunosc bine pe Hăț. L-am avut chiar profesor (în fine, era asistent pe atunci) imediat după Revoluție. În acele vremuri idilice, apăruseră zeci de cursuri atractive, cu regim de „opționale“. Studenții de la Filologie erau îmbiați cu teme exotice, precum Istoria religiilor, predată de menționatul Hesiod. Fermecați, ne-am înscris mai mulți la orele în cauză doar pentru a realiza rapid că aveam de-a face cu o stratagemă academică menită să salveze cadrele didactice titulare, în regimul ceaușist, pe temut-comunista disciplină Economie politică (inacceptabilă în noile programe de învățămînt superior). Între timp, vede-se, inșii respectivi se specializaseră pe alte domenii de actualitate, i.e. „studiile euro-atlantice“. Hesiod îmi făcuse impresia unui om descurcăreț și nu-mi explicam, prin urmare, strania criză teatrală pe care o derula acum pe holurile instituției, mai ales că, din cîte îmi aminteam, se afla în pragul pensiei, într-un moment de serenitate și relaxare carevasăzică. L-am oprit curajos: „Bună dimineața, domnule profesor! Dar unde vă grăbiți așa?“. „La licență, la licență, acolo mă grăbesc. Eu examinez, orice-ar fi! Sînt președinte! Președintele celei dintîi comisii!“ Apoi, recunoscîndu-mă, a stat brusc pe loc și a luat o față plîngăcioasă. „Codrine, dragul meu, ce bine că te văd! Tu ești Horațiul acestei clipe. Te rog, deci, să-mi duci povestea hamletiană mai departe! Mă strivește pasărea cu clonț de rubin, ca pe Labiș. Să nu lași drama mea neistorisită! Să nu o lași!“ Glasul îi tremura, iar ochii i se umpluseră de lacrimi.

Am rămas împietrit în ascultare. „De patruzeci de ani, din toamna lui 1979, de cînd am intrat asistent la Universitate, visez să ajung aici, în punctul maxim al carierei universitare – acela de a fi președintele comisiei numărul 1 de licență. Știi prea bine că, la noi, la Studii Euro-Atlantice, sînt mii de studenți seduși de perspectiva unor slujbe bune, la absolvire, în structurile NATO sau UE. Ca atare, la examenul-mamut de stat, trebuie să organizăm cinci comisii de evaluare a candidaților – și alea supraaglomerate – pentru a-i putea asculta pe toti. De cînd s-a înființat secția noastră și eu am dreptul să fiu membru în comisia de finalizare a studiilor (am devenit conferențiar și, desigur, profesor după 1999), m-am luptat feroce să pătrund în acest prestigios for academic. E biruința supremă a unei cariere universitare, omule! Ce poate fi mai glorios decît să-l determini pe studentul-absolvent să plece în viață, din facultatea pe care tocmai a terminat-o, cu o ultimă imagine pe retină, în speță imaginea ta de mare profesor examinîndu-l la licență, tăindu-l și spînzurîndu-l, cum ar veni? Nici una dintre plăcerile meseriei de dascăl nu se compară cu așa ceva. De aceea, mi-am început teribila ascensiune încă de la sfîrșitul anilor ’90. În prima fază, l‑am șantajat pe șeful de Catedră din intervalul respectiv. L-am pozat, la o petrecere de Crăciun, unde tipul se abțiguise și mînca salată de cartofi cu maioneză, cu mîna, direct dintr-un bol de plastic. L‑am amenințat că lipesc fotografia cu el mînjit tot pe la bot prin instituție, dacă nu mă bagă membru în comisia numărul 5. M-a băgat. Nu a fost suficient. Doream președinte. În preziua examenului, l-am vizitat la birou pe președintele en titre, aparent din pură amiciție, cu un carton de prăjituri Boema, delicioase, dar pline cu praf laxativ. Fiind el un ilustru obez, a lins hîrtia ca un disperat.

Hăț s-a oprit o secundă contrariat. A revenit însă: „Am crezut că va fi țintuit de o cufureală epică, dar s-a stins a doua zi, după ce a intrat în comă hiperglicemică. Nu știusem că era diabetic… În fine, am devenit președinte, iar din această poziție nu mai puteam fi clintit. Am mers pe firul crescător al prestigiului treptat, ca președinte al comisiilor 4, 3 și 2.  Pentru asta mi-am promis, la un moment dat, fiica de nevastă altui șef de Catedră, burlac, deși nu am copii. În anul următor, am transportat eu documentele cu comisiile, pentru aprobare, la Decanat, iar pe drum le-am schimbat componențele, trecîndu-mă pe mine președinte la una superioară. Am mistificat și semnături. M-am prefăcut că greșesc și sala odată, zicîndu-i președintelui de la comisia 2 că acolo fusesem de fapt programat și i-am preluat, cu japca, atribuțiile. Recent, am furat, cu complici, voturile la șefia Catedrei pentru a mă numi singur președintele comisiei 1! Ei bine, ce să vezi?! Adineauri, înainte de colocviu, mi s-a comunicat decizia de pensionare. Cică aș fi împlinit șaizeci și cinci de ani. Iar eu nu am apucat să fiu președintele comisiei 1! Abia azi aș fi trăit apogeul carierei…“

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.