Există un film japonez pe care ar trebui să-l vedem sau să-l revedem în această perioadă de epidemie. Titlul, în engleză, este The Ballad of Narayama. Filmul, realizat de Shohei Imamura, după o nuvelă de Shichiro Fukazawa, a impresionat profund, în 1983, juriul Festivalului de la Cannes şi a obţinut recompensa supremă, Palme d’Or.
Povestea din film este inspirată, s-ar părea, din fapte reale: în secolul al XIX-lea, în unele regiuni foarte sărace ale Japoniei, cînd bătrînii împlineau 70 de ani şi nu mai puteau munci, erau invitaţi să plece benevol de acasă, de exemplu pe cîte un vîrf de munte, şi să aştepte moartea acolo. The Ballad of Narayama narează o astfel de situaţie, plecarea unei mame, acompaniată de fiul ei cel mare, pe „ultimul drum“. Cutumele acelui sat sărac erau stricte şi foarte pragmatice: la ce bun să mai ţii în casă un bătrîn din moment ce nu mai poate munci, ba mai trebuie să-l îngrijeşti, şi care înseamnă o gură în plus, un castron de orez luat de la gura copiilor?
Or, iată-ne acum într-o logică similară, doar că de transferarea bătrînilor în lumea cealaltă se ocupă un coronavirus. Statisticile sînt unanime, majoritatea celor morţi în urma contaminării cu COVID-19 sînt oameni avînd peste 60 de ani. De la începutul epidemiei, în Franţa, jurnalele televizate încep aproape sistematic cu dramele intervenite în diverse case de bătrîni unde virusul a intrat nu se ştie cum, iar pensionarii mor pe capete. Este ca şi cum COVID-19 ne-ar fi auzit în ultimii ani că ne tot plîngem de fenomenul îmbătrînirii populaţiei şi ar fi decis, în felul său, „să ne dea o mînă de ajutor“. În Italia, de exemplu, 70% din victime sînt bărbaţi, avînd media de vîrstă de 79 de ani…
Iată, poate, un subiect pentru un alt film sau poate pentru un roman macabru: un spirit malefic simte că locuitorii unui oraş nu-şi mai iubesc bătrînii şi îşi „oferă serviciile“. Este vorba de un oraş (sau de o ţară, sau de o lume) unde oamenii încă activi, ba chiar hiperactivi, se simt tot mai deranjaţi de bătrîni, chiar îngrijoraţi că îi vor costa prea mult întreţinerea părinţilor şi a bunicilor. Longevitatea altora este văzută treptat ca o pacoste. Generaţiei ajunse la vîrsta senectuţii i se reproşează chiar, tacit, că a dus-o prea bine în viaţă, că a profitat de o lungă perioadă de pace, că s-a hrănit bine, că a gustat din plin din plăcerile societăţii de consum şi că nu vrea să mai iasă din scenă, că trage de viaţă excesiv, că împinge limitele ei pînă la nouăzeci de ani şi pînă la o sută. În lumea (imaginară) din acest film macabru, longevitatea persoanelor vîrstnice începe chiar să provoace o panică generală, oamenii încă tineri sau cei aflaţi în plină activitate descoperă că întreţinerea bătrînilor va fi o lungă povară financiară. Statul este şi el îngrijorat, întrucît bătrînii au nevoie de medici, de personal specializat, de bucătari, de activităţi adecvate stării lor mentale şi psihice. În plus, mulţi au Alzheimer, ceea ce înseamnă şi mai multe griji, şi mai mulţi bani, şi mai multe asistente la dispoziţia lor… Cam aşa ar urma să înceapă filmul sau nuvela noastră macabră, cu o acumulare de îngrijorări, de dezbateri, de oftaturi, de grimase, de gesturi iritate, de calcule băneşti, de tentative de reformare a sistemului de pensii…
În oraşul sau în lumea pline de bătrîni se instalează un fel de alergie generală faţă de ei, deşi oamenii rămîn totuşi civilizaţi, nimeni nu spune exact ce gîndeşte, dar gîndurile sînt aceleaşi, trec dintr‑o minte în alta… „Cît or să mai trăiască părinţii noştri? Vor să ne îngroape ei pe noi? Deja unii au ieşit la pensie la vîrsta de 55 de ani sau la vîrsta de 60 de ani cel tîrziu… Iar noi va trebui să muncim cel puţin pînă la 65, sau chiar pînă la 67, sau chiar pînă la 70…“ Şi atunci, spiritul malefic, auzind toate aceste gînduri, simţind toată această revoltă mută a oamenilor maturi şi activi faţă de părinţii lor inactivi şi octogenari, intră în scenă şi spune: „Mă ocup eu“. Şi ia forma lui COVID-19. Şi aşa dispare treptat o întreagă categorie de populaţie.
Sigur, COVID-19 mai greşeşte, pentru că este un virus fără creier. Mai mor şi oameni de 50 de ani, ba chiar unii şi mai tineri, de 16, de 17, de 21 de ani. Pentru spiritul malefic însă, acestea sînt pierderi colaterale. Obiectivul său rămîne exterminarea bătrînilor, pentru ca oraşul (sau lumea respectivă) să poată răsufla la un moment dat în linişte. Casele de bătrîni se golesc. Familiile rămîn fără bunici. Tot ce trece de 70 de ani se mută în urne funerare sau în cavouri la cimitir. Masacrul durează cam trei luni. Dar imediat după aceea… miracol! Economia redemarează, banii sînt investiţi mai judicios, în invenţii şi inovaţii, în crearea de întreprinderi… Statul răsuflă uşurat întrucît nu mai are de plătit atîtea pensii. Oraşul se redresează ca şi cum ar fi avut o cocoaşă pe spinare şi o mînă divină i-ar fi luat-o brusc. Fiecare locuitor afişează, de alfel, o faţă mai radioasă, mai optimistă. Din spatele fiecăruia a dispărut cocoaşa… Iată-ne, cu toţii, debarasaţi de cocoaşe!
După ce şi-a făcut treaba, spiritul malefic dispare o vreme, se topeşte în natură. Uf! Oraşul nostru imaginar parcă a întinerit… Sigur, mai rămîne angoasa faptului că şi cei avînd astăzi 30 sau 40 sau 50 de ani vor îmbătrîni la un moment dat. Dar pînă atunci mai este. Mai vedem ce va fi peste 20 sau 30 de ani… Numai că timpul trece, şi încă repede. Generaţia hiperactivă, eliberată de grija bătrînilor, ajunge şi ea la vîrsta de 65, de 70, de 80 de ani. Şi iată că, într-o bună zi, spiritul malefic îşi face din noua apariţia, pătrunde în luxoasele case şi cămine pe care şi le-au pregătit pentru pensie hiperactivii de altădată şi le spune: Hello, am sosit. „Cum? Ce? Păi, nu aşa ne-a fost vorba“, spun pensionarii surprinşi în plină partidă de whist. Ba da, răspunde spiritul malefic, cine semnează un contract cu mine o face pentru eternitate.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
