Anul 2020 va rămîne probabil în istoria umanităţii ca unul care a concentrat un număr surprinzător de anomalii. Cine îşi putea imagina, de exemplu, că într-o democraţie solidă precum cea americană, într-o bună zi, un preşedinte ar putea refuza rezultatul urnelor încercînd să se menţină la putere după modelul oferit doar de republicile aşa-zis „bananiere”?
Cine şi-ar fi imaginat în cadrul Uniunii Europene că, într-o bună zi, instanţele de la Bruxelles le vor spune unora dintre statele membre vă acordăm ajutoarele legale doar dacă respectaţi normele statului de drept? Pînă acum, acest tip de argument era utilizat de ţările occidentale şi de unele instanţe internaţionale (precum Fondul Monetar Internaţional) în contexul programelor rezervate unor ţări ale lumii a treia şi mai ales africane, mai precis li se cerea respectivelor guverne să respecte nişte minime reguli democratice pentru a beneficia de subvenţii. Personal, nu mi-am imaginat niciodată că un preşedinte turc ar putea spune despre un preşedinte francez că îl consideră „nebun la cap” (ştiind că ambele ţări sînt aliate şi fac parte din Alianţa Atlantică).
Anomalii politice sau diplomatice în relaţiile internaţionale au existat dintotdeauna, dar cred că, în acest an 2020, ele au fost amplificare de epidemia de coronavirus.
Sîmbătă, 14 şi duminică, 15 noiembrie am văzut în Franţa cum credincioşi catolici s-au rugat în faţa unor biserici închise din cauza pandemiei. I-am văzut pe aceşti oameni în genunchi, în faţa lăcaşurilor de cult, cerînd să fie reluate, în condiţii de respectare a regulilor sanitare, slujbele de duminică. Pînă acum, doar musulmanii mai organizau rugăciuni publice, în stradă, pentru a convinge autorităţile franceze să le acorde dreptul de a deschide noi moschei. Este efectiv pentru prima dată că văd creştini care simt nevoia să se roage şi nu au acces la lăcaşurile de cult.
Aş putea întocmi o lungă listă de anomalii observate anul acesta sau pe care le semnalează diverşi jurnalişti, scriitori sau editorialişti. Recent mi-a atras atenţia articolul unui filozof francez, Robert Redeker. Dintotdeauna, spune el, părinţii s-au sacrificat pentru copii, au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca generaţia tînără să o ducă mai bine decît generaţia precedentă, să fie mai educată, să beneficieze de mai multe libertăţi, să fie mai fericită. Or, în prezent, asistăm la „o răsturnare antropologică fără precedent”, scrie Robert Redeker, adulţii îi sacrifică pe tineri. Citez din articolul respectiv: „Pentru ca să poată supravieţui cei vîrstnici, iată că s-a decis ca viaţa să fie oprită, ca un şef de gară care, cu fluierul, opreşte un tren. Epidemia actuală ne arată o altă faţă a umanităţii, diferită de cea a înţelepciunii ancestrale. Construim un baraj pe fluviul vieţii pentru ca el să nu mai curgă în favoarea tinerilor”.
Un scriitor francez cunoscut şi în România, Sylvain Tesson, observă o altă anomalie în Europa noastră în care frontierele sînt tot atît de eficiente ca o sită atunci cînd vrem să oprim un şuvoi de apă. În loc să punem soldaţi la frontiere, noi i-am adus să ne apere în oraşele noastre, îi punem să patruleze pe străzi, în gări, în faţa bisericilor, spune Sylvain Tesson. Europa se autofelicită pentru umanismul cu care a deschis frontierele, dar europenii trebuie să-şi instaleze uşi blindate şi sisteme de alarmă, iar la intrările în imobile s-au generalizat codurile digitale şi gardienii…
În Franţa, în această lună noiembrie, ar fi trebuit să se decerneze premiile literare. Marea lor majoritate vor fi anunţate însă mai tîrziu, cînd se vor redeschide librăriile, întrucît tot din cauză de COVID-19 acestea din urmă sînt închise. Ce sens are să anunţi cîştigătorul premiului Goncourt cînd nu-i poţi cumpăra cartea? – iată o altă anomalie… De altfel, în ultimele două săptămîni am asistat la o polemică halucinantă în Franţa: librăriile au fost practic plasate de executiv pe lista comerţului neesenţial, ceea ce a stîrnit un val de proteste. Şi pe bună dreptate, pentru că dacă în Franţa, ţară asociată prin excelenţă cu ideea de cultură, cartea nu mai este considerat un produs esenţial, ce să mai speri pe alte meridiane ale lumii unde cultura de multă vreme este un fel de Cenuşăreasă în mintea oamenilor politici?
Coincidenţa face că unul dintre cele patru romane aflate în selecţia finală pentru premiul Goncourt se intitulează Anomalia. Autorul acestei cărţi pe care am citit-o cu o enormă plăcere este Hervé Le Tellier, în vîrstă de 63 de ani, avînd în spatele său şi o lungă carieră de jurnalist. În cartea sa, el imaginează o stupefiantă situaţie dramatică: un avion plecat de la Paris cu destinaţia New York intră într-o zonă de mari turbulenţe, dar pînă la urmă aterizează cu bine. Trei luni mai tîrziu, însă, acelaşi avion, condus de aceiaşi piloţi şi cu exact aceiaşi pasageri la bord, apare din neant şi cere permisiunea de a ateriza tot la New York. Cititorul descoperă apoi, cu sufletul la gură, că primul avion s-a dedublat de fapt, cu tot ce transporta în el, ceea ce provoacă o imensă stupefacţie planetară… Oameni de ştiinţă, tot felul de specialişti, inclusiv lideri religioşi (reprezentînd toate cultele) sînt invitaţi să găsească o explicaţie. Iar explicaţia cea mai plauzibilă, care se impune treptat, este că aventura umană nu ar fi decît o simulare virtuală declanşată de o hiperinteligenţă pe un gigantic ordinator…
Oare noi, oamenii, nu sîntem nişte jucării ale zeilor, ale unor fiinţe infinit superioare nouă, interesate să vadă cum evoluăm, dacă sîntem capabili de inteligenţă colectivă şi mai ales capabili să nu repetăm greşelile trecutului?
Romanul lui Hervé Le Tellier este o superbă parabolă filozofică destinată să ne oblige la multe întrebări, una foarte subtil sugerată fiind şi aceasta: oare de cîte anomalii mai avem nevoie ca să înţelegem că undeva cineva ne testează, probabil pentru a-şi da seama dacă are sau nu sens să mai creadă în noi?
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
