Foarte preocupați  zilele astea de evoluția rasismului din Statele Unite sau de viitorul studiilor privind genul de prin universitățile românești sub presiunea conservatorismului revendicativ, trec pe lîngă noi tot felul de știri mai puțin băgate în seamă. Știri care, în teorie, ar merita măcar atîta energie cîtă se consumă pentru cele două teme amintite mai sus.

Spre exemplu, știrea despre un bărbat din Pitești care și-a violat copilul de șase ani și a primit o pedeapsă cu suspendare calculată strategic la 2 ani și 11 luni. La doar o zi după ce e condamnat, individul încalcă condițiile controlului judiciar și se întoarce la casa unde se afla victima. Imperturbabilă, Justiția română acceptă explicația că omul nu înțelesese prea bine ce are de făcut și îl lasă în libertate.

Aceeași Justiție română are nevoie de cinci ani de zile pentru a rezolva cazul unui parcagiu bătut într-o secție de poliție din București. Omul a beneficiat, spre norocul său, de asistența unor organizații non-guvernamentale, astfel încît dosarul a ajuns totuși la o concluzie în instanță. „În general, cazurile de agresiuni ale polițiștilor la adresa cetățenilor sînt tergiversate ani de zile și în cele din urmă ajung eventual la CEDO, Justiția națională fiind greu de convins că poliția poate să și greșească în exercițiul funcțiunii”, afirmă reprezentanții APADOR-CH, cei care au reușit să întoarcă de trei ori decizii de clasare a dosarului.

Altă știre, comentată și ea în trecere, privește situația oribilă a muncitorilor de la un abator din Germania. Aflați într-un regim de sclavie deghizată, cu condiții de muncă și cazare radical diferite de ale localnicilor, muncitorii importați de abatorul respectiv de prin estul Europei sînt acum în centrul unui uriaș focar de infecție cu coronavirus. Numai românii infectați sînt de ordinul sutelor. Dar nu sînt numai români acolo.

În aceeași notă a trecut puțin observată sclavia deloc deghizată descoperită într-o localitate din Maramureș. Mirarea unui vecin al familiei care exploata nefericiți fără apărare e suficientă și descumpănitoare în același timp. Vorbind despre victime, omul exclamă: „Nu știu cum de nu au murit!”. Chiar, cum de nu or fi murit?

Toate aceste întîmplări au fost relatate în presa românească. Libertatea, Digi24, PRO TV și multe altele și-au făcut datoria de a aduce la cunoștința publicului informații pe care le-au crezut, pe bună dreptate, relevante. Fiecare dintre exemplele de mai sus subliniază, într-un fel sau altul, un eșec al societății. Fie că vorbim despre lipsa de pregătire sau de caracter a unui judecător, fie că vorbim despre statutul special al polițistului – un pic mai egal în fața Justiției decît alți cetățeni , fie că vorbim despre nepăsarea germano-română față de persoane incapabile să își ceară drepturile cuvenite sau despre cinismul și sălbăticia unor locuitori ai mirificului și ospitalierului Maramureș. Același Maramureș unde fusese descoperită, anul trecut, altă colaborare româno-germană, doar că aceea funcționa în sens invers: victimele erau tineri aduși la reeducare din Republica Federală.

Oricare dintre aceste cazuri ar fi meritat o atenție mai mare din partea clasei, deloc mică sau neinfluentă, de comentatori români. N-a fost așa. Pentru că există o linie care le unește, iar linia aceea e compusă din sute de mii, milioane de oameni poate, pe care societățile noastre i-au eliminat din calcule. Indivizi de unică folosință la care se poate renunța ușor. Sau s-a renunțat deja. Regulile generale privind drepturile sau demnitatea sînt abolite în cazul lor.

Între timp, se discută foarte mult despre urmările sclaviei din Statele Unite, desființată în războiul civil de acum aproape două secole, și mai deloc despre est-europenii tratați ca o specie de rang inferior sub privirile înțelegătoare ale guvernelor din țările de origine și din țările-gazdă deopotrivă. Sau despre cinismul comunităților locale care face din cazuri cum sînt cele de la Maramureș ceva aproape banal. Comunități, nu autorități, pentru că de cele mai multe ori aceste întîmplări sînt cunoscute de vecini și rude, dar nu ajung decît tîrziu să devină dosare la poliție. Iar cînd ajung totuși dosare, Justiția română le tratează neegal. Cazul Țăndărei e un astfel de exemplu. Acest dosar de trafic de minori a fost desființat în instanță, nimeni nu e vinovat nici azi, la zece ani de la spectaculoasele intervenții filmate ale polițiilor română și britanică.

De ce abuzurile poliției americane și reacția străzii în fața lor sînt cumva mai interesante decît abuzurile poliției române e, pentru mine cel puțin, un mister. Poate brutalitatea locală, sub diversele ei forme, e uncool. Pot presupune că e cumva inconfortabil să te întrebi ce anume e greșit în organizarea societății românești dacă astfel de întîmplări revin la nesfîrșit fără ca ele să provoace schimbări majore. Sau măcar dezbateri mai vizibile.

Cred că e absurd să compari în vreun fel traumele sau valoarea unor vieți. Deci dezbateri de tipul „Black Lives Matter” vs „All Lives Matter” sînt contraproductive. Dar mă pot întreba totuși dacă nu cumva entuziasmul cu care ne scufundăm în discuții despre soarta altora nu e cumva o tactică de evaziune.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.