Nu e nici o urmă de ciudățenie. Absolut nici una. Pe măsură ce murdăria înghite mai mult spațiu, orașul secretă în glandele sale interne din ce în ce mai mulți feromoni. Odată eliberați în lume, acești agenți microscopici ai vrăjirii prind în mrejele lor toate victimele pe care le întîlnesc în cale. Și-n funcție de soiurile de oameni peste care dau, produc diferite cantități de fascinație. Deseori e vorba despre tipuri de fermecare foarte greu de definit în cuvinte. Pentru că nici murdăria nu se supune unei singure definiții. Nu e vorba doar despre gunoaie și resturi de toate felurile aruncate peste tot. La București, mizeria e o noțiune complexă, plină de nuanțe și de contraste, o lume de semnificații în care încap adevărate universuri paralele.

O comparație (firească și necesară) cu alte locuri ne aruncă într-o zonă a discuției din care nu mai ieșim nici la bătrînețe. Intrarea pe poarta lui „Lasă, dragă, că și la alții e așa, ba chiar mai rău” te duce direct în labirintul imposibil de rezolvat al „exemplelor concrete”, al cuanticii detaliilor. La fel, o poziționare în excepționalism și în „numai la noi se poate întîmpla așa ceva” ne blochează în veșnicia etilică și dulce a lamentației. O văicăreală ale cărei țărmuri sînt linse de spuma berii. O siestă fără început și fără sfîrșit, în brațele căreia se găsește mereu un locșor călduț, de unde poți emite „vorbe cu miez”. Ce să faci în situația asta? Pe orice cale ai pleca, îi mulțumești pe unii, aducîndu-le un zîmbet triumfător pe fețe, și-i enervezi pe alții, care se îneacă de revoltă. Așa că mai bine îți asumi să descrii ce vezi în jur, ca victimă a fenomenului. Ca pradă a feromonilor fascinației. Ca biată insectă căpiată, a cărei soartă a fost pecetluită în fracțiunea de secundă în care s-a așezat pe lipiciul imbatabil al acestei fabuloase plante carnivore. Despre tot fenomenul, inclusiv despre tine, vorbesc în fel și chip specialiștii. Dar există un colțișor în lumea asta liberă în care poți să descrii și tu ce ți se-ntîmplă. E voie. E democrație. Și, mai ales, democratizare.

Capitala României e, la ora asta, un păienjeniș de structuri complicate, din mai multe epoci. E o alcătuire haotică ale cărei încheieturi pîrîie și scîrțîie din toate puterile. Bucureștiul vechi, cel cu putori și arome orientale, orașul anilor nebuni și al perioadei interbelice, terenul principal de edificare a „lumii noi” din perioada comunistă, noul spațiu de joacă al „dezvoltatorilor”, care mai decenți, care siniștri, toate astea se găsesc în situația unor falii tectonice aflate într-o continuă tensiune. O tensiune care circulă intens între metaforă și cea mai palpabilă concretețe; de la spectacolul năucitor al amestecului de stiluri pînă la viermuiala de zi cu zi, și de la dinamica scăpată de sub orice control al dezvoltării pînă la delabrarea și paragina cruntă de care sînt lovite mii de clădiri din toată țesătura orașului. Totul stînd pe un sol nesigur, aflat pe traseul principalei „alei” seismice a acestei țări. Iar dacă arunci o privire în străfunduri, pe dedesubt, la imensa mățăraie de canalizare și termoficare, ai toate motivele să fii înspăimîntat. La București, te afli în inima unui delir care-ți dă fiori, conținînd în același timp un farmec și o magie care sporesc pe măsură ce fisurile de orice fel, concrete sau abstracte, cuceresc peisajul.

Murdăria nu înseamnă doar gunoi. Nu e doar cantitatea de mizerie pe care o vezi pe străzi. Nu e doar jegul maghernițelor, al improvizațiilor de tot felul, drama mulțimii de oameni fără adăpost, exploziile vulcanice ale nervilor care umplu întregul trafic urban cu lava înjurăturilor definitive. E un fel de promiscuitate care însoțește această așezare de la începuturile ei. Sînt noroaiele și molimele, mirosurile și provizoratul, dezlănțuirile de toate felurile și dezordinea funciară care fac parte din fibra alcătuitoare a lumii acestui loc. Și toate astea se găsesc rostogolite de vînt pe străzi, plutind peste tot în viața reală, infiltrate în orice tip de substanță, printre clădiri de o frumusețe aiuritoare, în spații cu o vibrație imposibil de așezat într-o categorie precisă, în părți de țesut urban cu conținut social și arhitectonic de un farmec absolut irezistibil. E ca o vrajă care la început pare că n-are nici o șansă să te farmece. Dar, între timp, te-a cucerit fără să știi, înainte chiar de a-ți fi dat seama că ea există. Bucureștiul e un univers în care viața însăși e atît de clocotitoare și de leneșă totodată, încît oamenii nu reușesc să facă față propriei vitalități. Nu se pot apăra în fața propriului asediu de contraste și stări de spirit profund imprevizibile.

Iar de aici izvorăște o agresivitate care pare să nu mai aibă stavilă. Oamenii s-au învățat să vorbească lătrat. Să mîrîie unul la altul fără un motiv anume, ci „pentru orice eventualitate”. Să nu cumva „să fii luat de prost sau de slab”. Deseori, orice interacțiune e asumată ca un potențial conflict. Pentru că se trăiește într-o prezumție de vinovăție. Într-o suspiciune generalizată. Știm că ne asediază cineva, dar nu ne dăm seama că sîntem noi înșine. Dacă înțelegem asta, devenim și mai agresivi, pentru că pur și simplu ne îngrozește să constatăm așa ceva. Iar cînd totul se extinde natural la felul general de a vedea lumea, de a gîndi, inclusiv politic, stilul de a face lucruri devine ridicol de centralist. Neînțelegînd că, procedînd în felul ăsta, ne provincializăm accelerat și încurajăm, în esența sa, rămînerea în urmă. Dar cînd se lasă seara și noile clădiri de birouri se profilează pe fundalul orașului, cînd mulțimea de cartiere rezidențiale își înghite șirurile de mașini, ca niște șerpi nesfîrșiți și multicolori care se-ntorc acasă, cînd platourile cu mîncăruri și muzicile inundă terasele, cînd băuturile încep să-și facă treaba, totul arată ca peste tot pe lumea asta de acum. Și, cine știe, poate că așa și e.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.