Ceea ce a început pe planetă după data de 25 mai, cînd la Minneapolis un afro-american a murit asfixiat sub genunchiul unui poliţist alb, are similitudini cu pandemia de coronavirus. Tot aşa cum nimeni nu se aştepta la apariţia unui virus care să ne perturbe total viaţa socială, nimeni nu se aştepta la izbucnirea unei mişcări revendicative de natură să perturbe raporturile cu istoria. Şi în faţa virusului, şi în faţa acuzaţiilor aduse de antirasiştii justiţiari, democraţiile occidentale se dovedesc fragile. Țări membre ale grupului G7, clubul celor mai puternice economii, descopereau în lunile martie şi aprilie că nu aveau destule măşti sanitare, teste şi ventilatoare pentru a face faţă virusului. Aceleaşi ţări (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa) descoperă acum că sînt somate să demonteze un număr încă neprecizat de statui şi să rescrie manualele de istorie dacă vor să păstreze pacea socială.
Antirasismul identitar cu accente justiţiare, punitive şi revanşarde proliferează în cele mai democratice ţări din lume care şi-au făcut deja mea culpa pentru ororile comise în trecut şi au adoptat un important arsenal legislativ antirasist. Ca şi coronavirusul, antirasismul identitar este orb, se extinde repede, suscită reacţii mimetice şi stupoare, iar uneori paralizează inteligenţa individuală şi colectivă. Nu există pentru moment nici un antidot sau, ca să mă exprim în termeni medicali, nici un vaccin în faţa antirasismului identitar, după cum nu există nici împotriva noului coronavirus. Nu este exclus ca omenirea să fie obligată să trăiască mulţi ani în şir cu acest imprevizibil SARS-CoV-2 în sînul ei. Nici antirasismul identitar, cel care vrea ca fiecare om alb să se aşeze în genunchi şi să ceară iertare pentru orori comise de „rasa sa” cu decenii sau chiar cu secole în urmă, nu va dispărea imediat. SARS-CoV-2 s-ar putea să sufere diverse mutaţii şi să devină tot mai perfid. Antirasismul identitar, care se opune universalismului promovat de occidentali de la Renaştere încoace, are şi el o imensă capacitate de disimulare, de transformare, de parazitare a societăţii.
Precizez că şi eu mă asociez milioanelor de oameni de pe planetă care au fost indignaţi în urma celor petrecute la Minneapolis. Şi eu, ca şi alte milioane de oameni, detest rasismul şi sînt dispus în orice moment să-l denunţ şi să-l condamn. Nu sînt însă dispus să mă las manipulat de o formă de antirasism imaginar şi generator de ură care mi se pare şi un pericol pentru democraţie. Acum ar fi momentul să citim sau să recitim un eseu intitulat Un rasism imaginar publicat în 2017 de filozoful francez Pascal Bruckner. Există deja pe planetă destule forme de rasism veritabile, nu e cazul să mai inventăm altele, imaginare, afirmă Pascal Bruckner în această carte disponibilă şi în româneşte la Editura Trei. El se ocupă în special de un fenomen apărut în ultimii treizeci de ani în Franţa, unde imediat ce încerci să schiţezi o observaţie critică în privinţa islamului eşti tratat de islamofob, dar analizează şi mecanismele de instrumentalizare a antirasismului de către forţe care vor distrugerea Occidentului, a civilizaţiei occidentale şi a democraţiei.
În ţările democratice se poate lupta împotriva rasismului şi fără să dărîmăm statui, să schimbăm sute şi sute de nume de străzi sau de instituţii. Se poate lupta împotriva rasismului respingînd în acelaşi timp tendinţele comunitariste ale celor care văd în minorităţi noua forţă capabilă să declanşeze o revoluţie mondială. Vechiul slogan marxist „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” a devenit acum „Minorităţi din toate ţările, uniţi-vă!”. Incultura istorică se asociază deseori cu pulsiuni sinucigaşe cînd ideologi „înflăcăraţi” îndeamnă la distrugerea „sistemului existent” fără să aibă nici o idee în privinţa a ceea ar trebui pus în loc.
Preşedintele Emmanuel Macron în Franţa şi premierul Boris Johnson în Marea Britanie au declarat că nu vor accepta o rescriere a istoriei sub presiuni contestare. În realitate, însă, multe personalităţi şi entităţi încep să cedeze din cauza fricii. În Franţa, firma L’Oréal anunţă că va suprima termenii „alb” şi „a înălbi” din textele sale publicitare. Iar elevii unui liceu care poartă numele lui Colbert (ministru al regelui Ludovic al XIV-lea) „cer” ca locul în care învaţă să fie rebotezat cu numele Rosa Parks, militantă de culoare americană pentru drepturile civice. Este adevărat că Jean-Baptiste Colbert considera comerţul cu sclavi ca un fapt „normal”, dar el are şi un rol imens în forjarea statului francez…
Dacă tot vor elevii francezi să „purifice” istoria Franţei şi să-i sancţioneze pe cei care, din punctul lor de vedere, nu sînt demni să fie onoraţi, poate că ar trebui informaţi şi de faptul că poetul Louis Aragon a scris ode proslăvindu-l pe unul dintre cei mai mari criminali din istorie, mai precis pe Iosif Visarionovici Stalin. Acelaşi Louis Aragon a scris şi un poem dedicat GPU-ului, poliţia politică stalinistă care în anii terorii executa cîte patru sau cinci mii de oameni pe zi… Oare ar trebui rebotezate şi numeroasele licee franceze purtînd numele lui Aragon?
Numeroşi intelectuali francezi au lansat avertismente legate de ceea ce ar putea declanşa tentaţia de purificare a trecutului, de eliminare din manuale şi din memoria publică a tuturor numelor avînd o legătură cu colonialismul, de exemplu. Odată deschisă, o astfel de cutie a Pandorei ar putea duce la grave secesiuni culturale şi la o fărămiţare a naţiunii. Istoria este un teren minat, iar deminarea ei, necesară fără îndoială, presupune înţelepciune, tact şi pedagogie. Inspirate de stînga extremă şi întrucît nu mai pot spera în instituirea unei dictaturi a proletariatului, virulentele ideologii şi mişcări antiuniversaliste ale momentului mizează pe o dictatură a minorităţilor. Cînd antirasismul devine o nouă formă de rasism, cînd valorile universale sînt aruncate la pubelă, Evul Mediu nu este departe şi nici spectrul Inchiziţiei.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
