Zoom urban

– Să vezi cît o să dureze acum şi şantierul ăsta! – se vaită o doamnă între două vîrste ieşind de la Matache. 
– Lasă, că oricum era o mizerie pe Buzeştiul ăsta!... Şi casele, erau vai de capul lor, terminate, ce mai! Trebuia făcut oricum curat... – comentează prietena ei.  
– Păcat de clădirea aia de pe colţ, da’ era şi aia tare neîngrijită. Ţigănie, ce mai, ca-n tot Bucureştiul!  

Mizerie, curăţenie, îngrijit... Această viziune urbanistică de gospodine îmi trezeşte amintiri, îmi evocă alte scene şi păreri similare...  Nimic nu rezumă mai bine românitatea domestică decît îngrijitul. Cel puţin aceasta este concluzia unui antropolog britanic care şi-a petrecut cîţiva ani prin apartamentele sucevenilor şi a scris o excelentă teză de doctorat despre ele. Şi aceasta în primul rînd deoarece, după cum remarcă el, cîmpul semantic al „îngrijirii“ acoperă sau însoţeşte practic toate activităţile omului, motivat de griji şi îngrijorări şi străduindu-se să le rezolve purtînd de grijă şi îngrijind oamenii, spaţiile şi bunurile care îi definesc viaţa. „În acest sens, îngrijirea poartă în sine seminţele propriei sale raison d’être, mai ales în context domestic, deoarece a îngriji este prin sine o construcţie a domesticităţii îngrijite.“ Spaţiul se împarte astfel în două: îngrijit, curat, frumos, pe de o parte, şi neîngrijit, murdar, urît, pe cealaltă. „În timp ce termenii «curăţenie» şi «îngrijire» sînt adesea folosiţi pentru descrierea casei, tot ce este dincolo de uşa de la intrare este descris ca fiind murdar“, de la străzi la politică – constată acelaşi Drazin.

Nu ştiu dacă eternitatea s-a născut la sat, dar viziunea despre lume ca îngrijire sigur da. Ea face parte din acea lume a rînduielii în care fiecare lucru trebuie să fie la locul său, orice dezordine fiind exorcizată prin ritualul cotidian al îngrijirii. Putem să înţelegem mai bine această obsesie dacă o plasăm acolo unde îi este locul, şi anume în ceea ce Mary Douglas a descris drept problema universală a „poluării simbolice“: „Dacă din noţiunea de murdărie dăm deoparte ceea ce este legat de igienă şi patogenitate, rămînem cu vechea definiţie a murdăriei ca dezordine. Iată o abordare foarte sugestivă, care implică două condiţii: un set de relaţii ordonate şi o încălcare a acestei ordini. Aşadar, murdăria nu este niciodată un fenomen unic, izolat. Acolo unde există murdărie, există şi un sistem. Murdăria este produsul secundar al unei clasificări şi ordonări sistematice a materiei, în măsura în care ordonarea presupune eliminarea elementelor nepotrivite.“ Curăţenia, în acest sens, este altceva – şi mult mai mult – decît a da cu mătura: îngrijirea este imperativ moral categoric iar curat/murdar devine astfel izomorf cu frumos/urît şi chiar cu sacru/profan.  

O prietenă arhitectă a făcut un soi de experiment printre studenţii la arhitectură despre ce consideră ei a fi case frumoase, respectiv urîte. Astfel, pentru o studentă, de pildă, „o casă veche, monument de Arhitectură, «are nişte detalii interesante, dar e nasoală, i-a căzut tencuiala, e vai de capul ei...», în timp ce (pentru o altă studentă) o nouă vilă de tip occidentalo-suburban «este frumoasă şi îngrijită, poate puteau să-i pună alţi baluştri..., dar arată bine oricum».“ „Vechile case degradate sînt catalogate drept urîte, în timp ce noile construcţii devin modele estetice de netăgăduit“ – conchide amica mea. Iată deci că ochiul de gospodină a ajuns nu doar la oraş, ci chiar şi printre specialişti...

Ceea ce îmi aduce aminte de un alt antropolog străin (nimeni nu e profet în ţara sa, se spune...), care mi-a atras atenţia cît de des revine „îngrijirea“ în plîngerile chiriaşilor alungaţi din case de proprietarii de drept. „Cum vine el să-mi spună că e casa lui dacă eu am îngrijit-o toată viaţa!?“ – se revolta un astfel de chiriaş. Îngrijire, domesticire, apropriere, proprietate... Un lanţ cauzal care ne scapă, dar care are o perfectă logică pentru cei în cauză. 

Să îngrijeşti trotuarul din faţa casei, partea ta de faţadă de bloc, casa scărilor de pe palierul tău, grădiniţa aia dintre blocuri, eventual şi amărîtul ăla de maidanez care s-a aciuat pe strada ta, toate astea nu se înscriu oare în această „logică“? Într-un fel, toate sînt ale tale, fac parte din spaţiul tău vital, aşa că trebuie să ai grijă de ele, e dreptul şi datoria ta să o faci! 

Acum îmi dau seama! De asta s-au răspîndit atît de mult toate aranjamentele astea rustice à la Piedone, aranjamente florale, băncuţe şi coşuleţe de lemn, ba chiar şi gărduleţe (de sîrmă) peste tot: arată îngrijit, domnule! Iar noi sîntem neam de gospodari, nu de urbanişti...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.