Țiganiada parlamentară
„Nu se poate susţine ideea că vrea Consiliul Europei sau că vrea altcineva, de vreme ce ţări ale Consiliului Europei îi denumesc pe ţigani «ţigani», şi nu «romi», şi nu cred că au de gînd să dea o lege prin care să îi numească altfel decît aşa cum îi numesc acum“ – a declarat de curînd senatorul PNL Puiu Haşotti, susţinînd iniţiativa lui Prigoană referitoare la controversata poveste a denumirii oficiale a romilor. Denumirea de „ţigan“ nu este nici jignitoare, nici peiorativă şi nici una dintre ţările Uniunii Europene nu are o lege specială, aşa cum are România, care să prevadă obligativitatea folosirii denumirii „rom“ – a mai afirmat acesta. „Un popor nu trebuie denumit aşa cum vrea el, ci conform unei tradiţii istorice“ – a conchis senatorul PNL Emilian Frâncu.
Denumirea de „ţigan“ nu este jignitoare... Păi, atunci de ce facem din problema etnonimului de rom o problemă naţională stringentă, fiind într-adevăr singura ţară care stabileşte prin lege apelativul oficial de „ţigan“? O ştim cu toţii: pentru că „lumea“ are o părere proastă despre romi, iar această părere se revarsă şi asupra noastră, afectîndu-ne imaginea. Pentru că romii sînt răi şi, din cauza omofoniei relative, sîntem şi noi luaţi drept răi. Dacă schimbăm denumirea, gata, noi putem să rămînem buni, iar ei pot să fie cît de răi, că nu ne mai interesează. Dar această utilizare a termenul „ţigan“ nu are, prin lege, nici o conotaţie negativă, arată doar că romii cei răi nu sînt ca noi... Poate sînt eu mai greu de cap, dar ipocrizie mai tîmpă n-am auzit!
Să încercăm să trecem însă peste asta şi să ajungem la o teză mult mai importantă: un popor nu trebuie denumit aşa cum vrea el, ci conform unei tradiţii istorice. Păi, domnilor parlamentari, după această logică, domnul Haşotti este, eventual, aromân, iar domnul Frâncu vlah sau poate oltean. Nici unul nu ar trebui să vă consideraţi român. „E ţara plină de ţări!“, exclama cîndva după Marea Unire un cunoscut geograf – şi bun român – fascinat de miracolul naţional al transformării de-a lungul timpului a milioane de vrînceni, maramureşeni etc. într-un singur popor cu conştiinţă de sine. Am construit Italia, acum trebuie să-i construim şi pe italieni, mai spuneau alţii, prin alte părţi. Este ceea ce se cheamă peste tot în lumea modernă „construcţie naţională“ şi ceea ce presupune pretutindeni unde a avut loc taman bine o desprindere de această „tradiţie istorică“ pe care o invocaţi, pentru a putea imagina astfel istoria viitoare a proaspetei naţiuni.
Ceva de genul acesta vor să facă acum şi leaderii romi. Exagerează, esenţializează, proclamă mai multă unitate decît există? Desigur, dar asta face parte din regula jocului pe care, fiecare în felul său, au practicat-o toate naţiunile din lume. Nu toate comunităţile sînt interesate să se numească „romi“? Şi asta e adevărat. Dar nici o identitate colectivă nu se construieşte fără liantul unor astfel de ficţiuni legitime.
Ţiganii au fost – şi mai sînt încă într-o anumită măsură – comunităţi autodefinite prin ocupaţii şi mod de viaţă (căldărari, spoitori, ursari, rudari etc.), cel puţin la fel de diferite ca fostele noastre „ţări“. În plus, există categoria greu precizabilă a celor integraţi, asimilaţi, care se consideră mai degrabă români, maghiari etc. Nu toţi privesc cu aceiaşi ochi unitatea integratoare a romilor. Pe de altă parte, comunităţile de ţigani au fost – şi au rămas într-o proporţie mult mai mare decît toate populaţiile europene – societăţi orale. Şi ca orice societate orală se defineau mai degrabă prin origine şi un set identitar de valori comune (Romanipen, faptul de „a fi rom“), decît prin istorie. Acum, această istorie trebuie scrisă pentru... a intra în „istorie“ şi în „modernitate“. Iar aceasta presupune construcţie internă şi negociere externă. Nu ştiaţi toate aceste banalităţi?
Bine, fie şi aşa: oamenii politici sînt ipocriţi că n-au încotro şi nu li se cere prea multă cultură că îi încurcă. Dar ceva politică ar trebui să ştie? Căci, în ultimă instanţă, (şi) despre o gogomănie politică este vorba.
Cu ocazia unuia dintre multiplele scandaluri mediatice legate de romi, un jurnalist îl întreba pe un leader rom, cu superioritatea condescendentă a civilizatului faţă de primitiv: Dar voi de ce nu vreţi să evoluaţi? Ei bine, uite, acum vor să „evolueze“, să se şcolească, să se modernizeze, să devină un popor european, iar pentru aceasta au nevoie în primul rînd de un nume comun în jurul căruia să-şi construiască, treptat, o identitate modernă comună. Este interesul lor, desigur, dar este şi interesul strict egoist al statelor vizate, căci o unitate politică cît de cît coerentă şi previzibilă este mult mai uşor de guvernat decît o diversitate de comunităţi răsfirate şi imprevizibile. Şi atunci, cinic vorbind, de ce vă daţi singuri cu stîngu-n dreptul interzicîndu-le să strige adunarea?
În fine, de ce v-aţi legat la cap fără să vă doară? De ce aţi deschis o cutie a Pandorei peste care alţii pun grijuliu baticul unor eufemisme precum gens du voyage? Rezultatul? Vi l-a anunţat un alt „minoritar“, mai grijuliu cu imaginea României decît domniile voastre: această iniţiativă aduce atingere gravă imaginii ţării în Europa, iar România riscă să fie condamnată la CEDO – a declarat Gyorgy Frunda. „Prevederile Convenţiei Europene şi ale Tratatului Uniunii interzic discriminarea şi dreptul altora de a se pronunţa în legătură cu soarta etniilor“, a mai amintit acesta.
Asociaţiile ţigăneşti din perioada interbelică au fost aliatele fidele ale statului român într-o perioadă în care acesta nu avea prea mulţi prieteni printre „minorităţile“ din Transilvania. După capul meu de novice, o alianţă bine gîndită ar fi în continuare mai utilă decît un război prost început!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
