Doctorul, pacientul, încrederea şi dimensiunea umană – dialog cu dr. Alexandru CORNEA

A făcut medicina la Tîrgu Mureş, înainte de 1989, iar apoi a venit în Bucureşti prin concurs şi a parcurs etapele succesive ale profesiei. Dr. Alexandru Cornea este medic primar, specializat în chirurgie cardiovasculară la Institutul de Boli Cardiovasculare „C.C. Iliescu“, şi asistent universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“. A vrut să devină chirurg de cînd a început facultatea. Aşa că de acolo am pornit discuţia.

Cum era viaţa de student la medicină, la Tîrgu Mureş, înainte de 1989?

Era una obişnuită, cu puţine diferenţe faţă de cea de acum. Eram studenţi români şi străini, participam la cursuri şi la lucrări practice, era un entuziasm în a studia medicina (care, ca şi Dreptul, avea atunci o mare căutare). Se intra greu, printr-un concurs de admitere cu mai mulţi candidaţi pe un loc, iar examenul se susţinea la trei materii. Încercam să obţinem rezultate cît mai bune, căci perspectivele nu erau aşa luminoase. La sfîrşit trebuia să faci un stagiu obligatoriu de trei ani, după care aproape inevitabil ajungeai medic de medicină generală la ţară, în dispensarele rurale.  

Şi astăzi e o problemă: nu sînt medici la ţară. Am bătut pasul pe loc?

Într-un fel, da. Dar astăzi nu se mai pune problema lipsei specializărilor: în fiecare an, mulţi medici tineri intră în specialitate. Problema e că, după aceea, o parte semnificativă din ei aleg să continue specializarea în străinătate, din cauza lipsei perspectivei de a avea un post conform calificării şi dorinţei fiecăruia.  

V-aţi specializat în chirurgie cardiovasculară. Cum arată viaţa de toate zilele a unui medic cu specializarea şi profilul dvs.?

Această specializare presupune o dedicare totală, pentru că, în afara operaţiei propriu-zise, care ţine cîteva ore, trebuie să supraveghezi pacientul încă o oră sau două în sala de terapie intensivă. Trebuie să fii disponibil 24 de ore din 24. De cîţiva ani, noi asigurăm şi urgenţele în domeniul chirurgiei cardiovasculare pentru tot sudul ţării. Practic, avem o activitate foarte solicitantă. Facem gărzi şi la spital, şi la domiciliu (căci putem fi solicitaţi pentru o intervenţie de urgenţă). Aşa că timpul liber tinde către zero. Dar activitatea nu e stresantă dacă o faci cu pasiune şi dacă îţi cunoşti foarte bine meseria. În domeniul chirurgiei cardiovasculare s-a ajuns la un anume grad de standardizare a actului operator. Evident că nu se limitează totul la protocolul operator. Tratăm un pacient, pot apărea probleme...

În ce măsură contează felul în care medicul comunică cu pacientul?

Relaţia între medic şi pacient e esenţială. Cînd tratezi un pacient planificat cu o boală cronică, ai timp mai mult să relaţionezi, îl cunoşti mai bine. Se stabileşte o comuniune bazată pe încredere, astfel încît pacientul vine mai liniştit la operaţie. Niciodată nu am forţat un pacient să-l operez. E o mare eroare să faci aşa ceva, pacientul trebuie să fie convins că medicul respectiv e capabil să îi rezolve problema. Cînd vin pacienţi în urgenţă, o asemenea relaţie nu se poate stabili, căci timpul e foarte scurt: uneori, e vorba de minute în care trebuie să iei o decizie. E un alt tip de raport, caut să explic lucrurile esenţiale şi să obţin acordul pacientului. Sînt minute importante...

De ce e atît de important ca pacientul să intre liniştit în operaţie?

Am observat, de-a lungul timpului, că un pacient care nu a fost liniştit în adîncul sufletului că operaţia îi face bine a avut o evoluţie postoperatorie dificilă.  

Despre relaţia cu pacientul se învaţă la facultate?

Nu se învaţă. Pe vremuri, în clinicile de chirurgie existau psihologi, care ajutau pacientul. Acum, psihologii sîntem tot noi, dacă avem timpul necesar să comunicăm cu pacientul. Dar în situaţii de urgenţă, trebuie să acţionăm foarte rapid şi la obiect. În străinătate, colegii noştri chirurgi stau mult mai mult timp cu pacienţii pentru a le da explicaţii despre boala lor. Există şi minibroşuri pentru fiecare boală, în care sînt date explicaţii. Pacientul găseşte asemenea broşuri în spital şi înţelege mai bine.

În opinia publică, sentimentul general este că şcoala românească de medicină e bună, are tradiţie. E adevărată această percepţie?

Şcoala românească de medicină a fost şi este marcată de personalităţi de prestigiu, aceasta este realitatea. În trecut, poate că aceste personalităţi erau mai vizibile ca astăzi. Cînd eram eu student, existau nişte adevăraţi „monştri sacri“, care au creat şcoli în domeniul chirurgiei, la Bucureşti, Tîrgu Mureş, Cluj, Iaşi. Toată lumea îi cunoştea. De exemplu, profesorul Dan Gavriliu, care a avut un procedeu acceptat astăzi în tratatele mondiale de chirurgie. La Tîrgu Mureş era profesorul Marcu – practic, toţi chirurgii de acolo au fost elevii lui. Şcoala românească produce şi astăzi medici de mare valoare, dar mulţi dintre ei sînt deja plecaţi.

Calitatea studenţilor s-a schimbat în ultimii 20 de ani?

Imediat după Revoluţie au apărut, ca ciupercile după ploaie, facultăţi de medicină. La început, acest fenomen a dus la o scădere a procesului de învăţămînt medical. Dar după 10-15 ani, lucrurile s-au cristalizat, unele facultăţi n-au mai fost acreditate, au rămas cîteva care au reuşit. La urma urmei, contează foarte mult materialul uman: dacă studenţii sînt interesaţi să înveţe, atunci lucrurile merg bine. Numărul absolvenţilor a crescut, dar resorbţia în sistem e foarte scăzută. Au plecat mii de medici din ţară. Şi pleacă în continuare.

De ce pleacă? Sigur, toată lumea ştie – salarii mai bune, condiţii de lucru mai bune. Totuşi, din experienţa dvs., care e marea problemă care provoacă migraţia medicilor?

Dacă aş fi acum un medic tînăr, poate că şi eu aş fi tentat să plec. Sînt diferenţe enorme între sistemul medical românesc şi cel din Anglia, de pildă. (Poate că nu vom ajunge niciodată din urmă ţările dezvoltate.) Cred că, pentru medicii tineri de astăzi, nu reuşim – noi, cei care sîntem cadre universitare, şi mai ales cei care conduc clinicile universitare – să-i fidelizăm şi să le promitem că îi vom opri în clinici. Ei practic nu au loc să lucreze în timpul specializării. De altfel, unii pleacă pe o perioadă determinată, pentru specializare, dar apoi rămîn acolo, pentru că nu mai au motivaţie să se întoarcă. Acolo sînt lăsaţi să facă mult mai multe lucruri, li se acordă mai multă încredere. Dacă am reuşi să le arătăm că sînt importanţi, să-i lăsăm să lucreze, am face un pas mare.

Dar de ce rămîn unii în România?

Cei care rămîn se gîndesc că, în România, există o masă mare de pacienţi. Cu serviciile medicale sîntem într-o etapă medievală – mai avem multe de rezolvat, şi în sistemul de stat, şi în cel privat. Dar avem ceea ce se cheamă „obiectul muncii“, avem pacienţi. Ar trebui, de exemplu, să avem cel puţin o clinică de chirurgie cardiacă la un milion de locuitori, adică vreo 17-20. Nu avem nici 10. Operăm vreo 3-4000 de pacienţi pe an, ceea ce e foarte puţin. Apoi, avem o patologie foarte diversificată. Dacă te duci în Franţa, de pildă, într-un mic orăşel de provincie, ai toate condiţiile, dar nu ai o atît de mare diversitate ca în România. La noi, sistemul trebuie schimbat, mai ales din punctul de vedere al mentalităţii. Prima problemă este că avem datoria să-i învăţăm pe cei mai tineri. Chirurgia cardiacă se practică în echipă, aşa că dacă nu ai grijă să-i formezi pe tineri, nu vei mai avea cu cine lucra. Trebuie să-i lăsăm pe tineri să lucreze. Nu putem să-i operăm noi pe toţi pacienţii. S-a transmis şi la pacienţi ideea că trebuie să meargă neapărat la profesori, căci numai ei sînt buni. Ceea ce nu este adevărat. Există mulţi medici foarte buni, şi la clinicile de stat, şi la cele particulare, unii cu specializări în străinătate. Sistemul însă nu face faţă solicitărilor, aşa încît actul medical se concentrează în cîteva oraşe mari, ceea ce nu e cel mai bun lucru. Sînt multe cazuri care nu pot fi rezolvate în oraşele mai mici nu din cauza factorului uman, ci din cauza dotării materiale proaste. Şi atunci, pacienţii sînt transportaţi la spitalele din oraşele mari, se ajunge la un fel de centralizare. E o mare pierdere de energie. Şi este şi riscant pentru pacienţi.

Cît de departe putem merge cu ideea că factorul uman e determinant?

Foarte departe. De pildă, cînd n-am putut rezolva un caz, am discutat cu colegi din străinătate, pe care i-am chemat să opereze aici, sau am trimis pacienţii la ei. Important este ca pacientul să găsească locul în care poate fi tratat în cele mai bune condiţii. Am realizat şi o colaborare cu Academia din Belgia, în domeniul chirurgiei cardiace pentru copii, care la noi e slab dezvoltată (există doar o secţie la Tîrgu Mureş, iar acum se naşte cea de la Budimex, din Bucureşti). Lipseşte însă factorul uman.  

Domeniul în care lucraţi avea o anume aură legendară în deceniile de dinainte de 1989, datorată doctorului Christian Barnard, care a făcut primul transplant de inimă şi a venit de cîteva ori şi în România. Mai există azi asemenea figuri legendare?

Primul transplant a fost cu adevărat o chestiune de mare senzaţie – să nu uităm că asta s-a întîmplat în 1967. În România, şi astăzi un transplant de cord ar fi de mare senzaţie, ceea ce nu cred că ar trebui să mai fie normal. Ar trebui să avem deja un număr de asemenea operaţii, astfel încît să nu ne mai „minuneze“ un transplant de cord. Pentru România, a-l aduce în anii ’70 pe Christian Barnard a fost o performanţă extraordinară. El a fost întîi la Tîrgu Mureş, apoi la Bucureşti, s-a reîntors apoi şi a operat, alături de fratele său Marius Barnard, şi el chirurg. Astăzi există o altă „senzaţie“ de acest fel, cordul artificial realizat de profesorul Carpentier: practic, o „maşinărie“ artificială total implantată în corpul uman. Aportul fraţilor Barnard la dezvoltarea chirurgiei cardiace la noi a fost foarte important. Dar, astăzi, oamenii providenţiali sînt puţini. Noi trebuie să ştim să beneficiem de libertatea de mişcare şi de comunicare. Fiecare, astăzi, în specialitatea lui, comunică şi circulă. Vin mulţi medici străini în spitalele noastre, mulţi medici români merg la congrese în străinătate. Problema este că trebuie să schimbăm legea salarizării medicilor, astfel încît ei să poată trăi decent şi să nu mai aibă tentaţia de a pleca.

Şi de ce nu se schimbă salarizarea medicilor? Cînd vine vorba despre banii pentru sănătate (sau educaţie, sau cultură), auzim refrenul „ţara e săracă, nu ne permitem mai mult“…

E un mod de a acoperi ceea ce se întîmplă de zeci de ani. Nu este posibil ca un medic rezident să trăiască cu 250 de euro pe lună. Să nu uităm că un medic rezident munceşte uneori mai mult decît un medic primar, căci el trebuie să stea mai mult în spital, şi are şi de învăţat. Această ţară săracă plăteşte foarte bine anumite categorii de profesii, ceea ce e foarte bine, căci dacă le-ar plăti mai puţin, ar apărea corupţia. Dar ca să eradicăm corupţia din medicină, trebuie să rezolvăm şi salarizarea medicilor. Dacă îi plătim foarte bine, putem să schimbăm situaţia. Inclusiv relaţia cu pacientul, care trebuie să se bazeze pe încredere şi care e esenţială în actul medical.

Relaţia aceasta constituie latura umană a meseriei, despre care am senzaţia că se vorbeşte cam puţin. Cît mai contează dimensiunea umană?

Pentru noi, doctorii, contează mult, ca şi pentru pacienţi. Iar pentru cei din jur, care înţeleg ce înseamnă medicina şi actul medical, rămîne importantă, dincolo de legislaţie, sistem şi toate celelalte. 

Foto: E. Enea