Cum ne locuim oraşele – dialog cu Bogdan IANCU

A studiat la Facultatea de Litere, apoi a făcut un master în antropologie culturală. Este lector dr. la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Bogdan Iancu face cercetări de antropologie urbană şi rurală. Va publica în curînd (împreună cu studenţii masteranzi) un volum care explică de ce meseria de bodyguard (sau agent de pază, ori cum vreţi) este aşa de bine reprezentată în Bucureşti (68.000 de angajaţi). Se pricepe la culturi urbane şi are un fel foarte plăcut şi viu de a explica şi de a interpreta lucruri pe lîngă care noi, „ceilalţi“, trecem nepăsători. Sau – mai rău – avem impresia greşită că le-am înţeles.

Am moştenit de la socialism nişte oraşe de care părem mai degrabă nemulţumiţi. Ce ne facem?

Oraşele pe care le-am moştenit nu arată peste tot la fel. În Transilvania, oraşele şi-au păstrat, chiar şi în comunism, structura bazată pe catedrala din centru şi străzile radiare, intervenţiile s-au făcut atunci mai ales pe inelul periferic. Cele mai multe transformări le-au suferit oraşele din Vechiul Regat, mai ales cele care s-au industrializat puternic. Să nu uităm că noi am intrat în socialism aproape fără industrie, în partea aceasta (cele mai multe fabrici, cînd s-a instaurat socialismul, erau în Banat). Dar aş adăuga nişte paradoxuri la ceea ce se spune în general despre oraşele socialiste (blocuri, industrie etc.). De exemplu, în Rîmnicu Vîlcea, oraşul unde am copilărit eu, în perioada comunistă era o primăriţă care a închis bulevardul principal şi a făcut acolo loc de promenadă, ceea ce nu se mai întîmplă astăzi. Erau trei kilometri de promenadă. Aşa încît putem spune că şi atunci lucrurile erau destul de amestecate. Se construia şi bine, şi prost. Astăzi are loc un fel de „revanşă a materialităţilor“: sticla ia locul cărămizii – dintr-un accesoriu, devine material de construcţie. Vedem aluminiu şi inox peste tot. Într-un fel, pierdem ce era mai bun – mă gîndesc la cărămidă, care avea un fel de căldură – şi punem în loc materiale reci, care au însă o anume eficacitate a confortului de tip nou. Ideea de confort se schimbă. Fac acum o cercetare în Bucureşti despre izolarea termică şi observ că termenul „confort“ revine des, surprinde toată dinamica acestui proces. Am discutat cu diriginţi de şantier, cu oamenii care stau la coadă la primării – acolo observi, de fapt, că fenomenul a ieşit un pic altfel decît a fost proiectat. Nu toate clădirile ar trebui reabilitate termic: unii dintre cei care fac acum reabilitări sînt chiar cei care au lucrat la construcţia blocurilor şi ei spun că au datele tehnice de atunci, care le arată că nu ar trebui făcută reabilitarea. Dar acest proces tehnic e contextualizat cultural. În Polonia şi Ungaria, reabilitarea se face cu polistiren sau cu lînă, care se adaugă la interior, faţada nu e modificată. La noi se adaugă la exterior, pentru că e şi o luptă cu cenuşiul blocurilor comuniste, aşa că zugrăveala se face în culori vii – uneori năstruşnice, alteori hepatice. Un lucru interesant în Bucureşti: în sectorul 1, care e cel mai bogat, reabilitările s-au făcut gratuit, în timp ce în sectoarele periferice, unde sînt multe probleme sociale, oamenii au trebuit să plătească (parţial). Ceea ce ne dă de gîndit despre cum s-a structurat oraşul postsocialist.

O marcă a oraşelor socialiste o reprezintă cartierele de blocuri. Sînt cu adevărat un produs al socialismului?

Dacă au ceva de-a face cu sistemul socialist şi cu ideologia lui e legătura cu industrializarea. În cartierele de blocuri, de cele mai multe ori, locuiau oamenii care lucrau la aceeaşi fabrică. Asta s-a întîmplat însă şi în unele oraşe din Occident. La noi, la Departamentul de Sociologie, s-a făcut o cercetare, acum cîţiva ani, pe tema cartierelor. Întrebaţi unde îşi petrec timpul liber, cei mai mulţi oameni răspundeau „în centru“. Aşa încît apare întrebarea dacă mai putem vorbi de cartiere la nivelul percepţiei. Pe stradă, vedem nişte indicatoare către anumite cartiere, dar nu e clar dacă oamenii mai percep locul acela – să zicem, Dămăroaia – drept un cartier. Sînt semne ale modernizării postsocialiste: există o anumită mobilitate. Pe bulevardul Ion Mihalache din Bucureşti, de pildă, între Piaţa Victoriei şi Piaţa Domenii, am numărat, la un moment dat, 37 de filiale de bănci, peste 40 de farmacii, cîteva supermarketuri, două restaurante şi o bodegă „de cartier“. Dar dinamica lor e incredibilă: magazinele şi-au schimbat profilul în cîţiva ani, în locul restaurantelor a apărut altceva. De fapt, cartierul înseamnă nişte rutine pe care şi le fac oamenii în timp. Au apărut mici cafenele sau terase, dar numai pe străzile principale. Acum, timpul liber se petrece la mall. Iar mall-ul a început să mimeze natura – cu plante, cu ape curgătoare ş.a.m.d.

În unele mari oraşe din Occident se discută, de multă vreme, despre „cartierele-dormitor“, în care oamenii nu au posibilităţi de a-şi petrece timpul liber (tocmai de aceea merg în centru). N-ar fi bine ca în Drumul Taberei sau în Pantelimon, de pildă, să existe măcar un cinematograf?

Ar trebui redeschise uşile cinematografelor. Dar timpul liber înseamnă şi altceva. Am văzut zone din Bucureşti unde primarii au făcut părculeţ aproape la fiecare bloc. Or, dacă un copil se întîlneşte cu aceiaşi trei-patru copii de pe scară nu se cheamă că socializează. Mă întreb însă de ce nu sînt terenuri de sport în aceste cartiere, unde să nu fie nevoie să plăteşti ca să joci fotbal sau baschet? Primarii dau banii pe altceva. Sînt pergole puse pe asfalt în care nu creşte nimic. La Piaţa Romană sînt nişte căldări mari în care s-a pus tuia, iar tuia s-a uscat. În locuri în care s-ar putea planta pomii direct în pămînt, se pun în căldări. Şi, din cînd în cînd, se înlocuiesc căldările.

Modernizarea postsocialistă a oraşelor a făcut să apară şi la noi grupuri sociale noi. Vorbim şi la noi, de cîtva timp, despre „culturi urbane“, „culturi alternative“, unele dintre comunităţile nou formate – de pildă, bicicliştii – îşi cer drepturile. Dar mulţi nu înţeleg, de fapt, ce e cu aceste grupuri şi „subculturi“…

Grupurile de la noi seamănă cu cele din oraşele din care se inspiră. Bicicliştii, de pildă, sînt văzuţi uneori ca un fel de „gaşcă“ uniformă, dar identitatea e dată de tipul de bicicletă spre care se orientează. A apărut şi un grup urît de toată lumea – hipsterii, care reprezintă o identitate destul de alunecoasă, căci înşişi membrii grupului reciclează cu abilitate identităţi anterioare. Cei care desenează graffiti au fost complet domesticiţi – li s-a acordat spaţiu de exprimare şi au intrat în mainstream. Rap-ul a pierdut terenul, căci, dacă totul s-a orientat spre consum, muzica a rămas fără mesaj social.  

Bicicliştii par a forma, în ultima vreme, comunitatea cea mai activă. Apare însă conflictul între biciclişti şi şoferi. E inevitabil?

Conflictul nu putea fi evitat, dat fiind modul cum a fost proiectată infrastructura. Sorin Oprescu a desenat nişte piste pe trotuare, pe unde circulă şi pietonii, iar tot acolo se parchează şi maşini. În momentul cînd ţi se pune la dispoziţie un traseu, ai senzaţia că e al tău şi că îl poţi folosi. Dar pietonii erau nelămuriţi (mai ales că, pe unele străzi, pistele au fost desenate chiar prin mijlocul trotuarelor). A apărut „lupta“ pentru spaţii diferite pe acelaşi trotuar. Aşa încît, la un moment dat, chiar ONG-urile care militează pentru drepturile bicicliştilor au cerut desfiinţarea acestor piste. Eu, cînd sînt cu bicicleta, mă simt mai în siguranţă pe stradă, unde am de-a face cu o singură categorie – şoferi –, decît pe trotuar, unde am de-a face şi cu pietonii, şi cu maşinile parcate.  

Dar e logic şi raţional să apară conflicte între aceste categorii, atîta timp cît toate se plîng de lipsa de eficienţă a administraţiei publice? Maşinile parcate pe trotuar sînt acolo pentru că nu există locuri de parcare...

Nu prea e timp pentru procese raţionale. Dinamica asta se negociază „din mers“, în secunde, aşa încît „ceilalţi“ par a fi totdeauna vinovaţi. Iar oraşul s-a umplut de maşini enorme: antropologi care au făcut cercetări în România socialistă şi postsocialistă spun că numai la New York şi Londra au mai văzut atîtea maşini mari şi luxoase. Ar trebui să ne gîndim însă şi la transportul public.  

Probabil că viaţa tuturor ar fi mai uşoară dacă am avea un transport public eficient...

Cred că aici intrăm în chestiuni de economie politică: traficul generează foarte mulţi bani. Faptul că stăm mult în maşini, în trafic, generează multă benzină consumată – adică bani care merg şi la firme private, dar şi la stat, sub formă de accize, impozite, taxe. Cînd s-au suspendat finanţările pentru prelungirea metroului către Drumul Taberei (un cartier cu o populaţie cît a unui oraş mare de provincie), s-au acordat finanţări pentru pasaje suspendate şi lărgiri de străzi. Adică trafic. Cred că aici putem citi noua cetăţenie urbană: dacă nu „eşti în trafic“ (adică în maşină), ai mai puţine drepturi. E doar o interpretare. Există 1.800.000 de maşini în Bucureşti.

Pînă la urmă, se poate spune că inevitabil: Bucureştiul e un oraş vechi, care n-a fost proiectat pentru traficul modern, pentru combinaţia „maşini, biciclete şi pietoni“. Nu e o fatalitate, n-ar trebui să fim mai puţin încrîncenaţi?

E o fatalitate, poate, doar la Roma. Acolo sînt cîteva axe alimentate de trafic, dar şi zone uitate de Dumnezeu. Aşa e şi în Bucureşti. Sînt zone total uitate de stat: dispare ideea de curăţenie, de servicii publice, de spaţii verzi – adică dispar toate semnele modernităţii. Infrastructura ne poate ajuta să vedem pe cine mizează primarii: intră Pompierii şi Salvarea pe stradă? Şi nu trebuie să mergem pînă la capătul oraşului ca să vedem asta. De exemplu, în reprezentările noastre, Ferentari pare ceva foarte depărtat. De fapt, e foarte aproape de centru.  

Mai există un conflict în Bucureşti: între clădirile noi şi cele vechi. Se demolează case vechi şi frumoase (eventual de patrimoniu) şi se construiesc clădiri moderne, de sticlă, uneori nepotrivite cu împrejurimile, alteori pur şi simplu urîte. Cum interpretaţi acest conflict?

Ideologia patrimoniului a devenit una foarte puternică, mulţi reprezentanţi ai societăţii civile i-au mobilizat pe oameni cînd s-a aflat de unele demolări (Hala Matache, Moara lui Assan şi altele). Dar aceiaşi oameni află astăzi că n-au protestat la timp atunci cînd s-au închis cinematografe. Întrebarea e de ce lumea nu se strînge pentru aceleaşi cauze. Aderenţa la ideologia patrimoniului nu o are oricine. Şi e explicabil. Îmi e greu să-i explic tatălui meu, de pildă, că nu trebuie să protesteze dacă se demolează fabrica în care a muncit 40 de ani; în schimb, trebuie să apere cinematograful, iar în partea cealaltă, cineva apără o casă. Oamenii care protestează pentru apărarea patrimoniului au început, în ultima vreme, să regîndească logicile de acţiune. Între timp însă, nu prea mai e patrimoniu de apărat. S-a demolat mai mult în ultimii 20 de ani decît în vremea comunismului. Ar trebui să ne întrebăm de ce. 

Fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit integral pe live.adevarul.ro. 

Foto: M. Iliescu