Cultură și agricultură
Stimate Domnule Dobreanu,
Mulţumesc pentru „precizările“ din scrisoarea dumneavoastră publicată în numărul anterior. Într-adevăr, problemele agrare amintite în articolul meu merită numeroase precizări. Prin natura ei, Dilema veche se ocupă însă mai mult de cultură decît de agricultură, aşa că asemenea necesare precizări nu prea îşi găsesc locul în paginile ei. Pe de altă parte, agricultura celei mai dense populaţii rurale din Europa are importante antecedente şi consecinţe culturale asupra întregii ţări, devenind astfel un subiect „eligibil“ chiar şi pentru o revistă culturală.
Mai întîi, m-a bucurat faptul că nu aţi ezitat să precizaţi de la început că starea actuală a agriculturii noastre nu este greaua moştenire a ministrului anterior, nu este nici măcar, integral, greau moştenire a comunismului, ci se înscrie în ceea ce orice istoric serios va accepta să considere „lunga durată“. Din această perspectivă aş dori, stîrnit de dumneavoastră, să adaug la rîndul meu cîteva „precizări“.
Un prim lucru asupra căruia aş dori să insist este faptul că, de la Kogălniceanu la Constantinescu, mai toate guvernările noastre, indiferent de culoare, au împărtăşit cam aceeaşi cultură politică referitoare la „chestiunea agrară“: „Politica agrară a partidelor politice trebue să fie înlocuită printr-o politică agricolă“ – afirma în anii ’30 ministrul Agriculturii Constantin Garoflid, privind în urmă la tot ceea ce se petrecuse de la reformele lui Cuza încoace; „România are o lege agrară; nu are o lege agricolă“ – constată 60 de ani mai tîrziu o geografă franceză. Altfel spus, dată fiind ponderea copleşitoare a ţărănimii, orice schimbare politică majoră a fost însoţită la noi de o intervenţie pe măsură în „chestiunea agrară“, dar aceasta s-a rezumat de regulă la a satisface nevoia coşbuciană de pămînt a ţăranului român. „Nici un text legislativ nu a venit să precizeze un proiect-cadru pentru agricultura naţională, capabil să definească obiectivele sociale şi economice atribuite acestui sector de activitate pentru ansamblul ţării şi să orienteze transformarea aparatului productiv“ – constată Béatrice von Hirschhausen pentru perioada recentă, observaţia fiind însă în mare măsură valabilă pentru toată „perioda lungă“ a politicilor naţionale din România. Tehnic vorbind, a avut loc de fiecare dată o supraevaluare a privatizării proprietăţii însoţită de un dezinteres pentru susţinerea productivităţii. Pe scurt şi mai simplu spus, legiuitorul a „dat pămînt“ tuturor, în mod mai mult sau mai puţin populist, dar nu l-a mai interesat ce va face fiecare cu acesta. Diferenţa este doar de proporţii: preşedintele Iliescu „a dat“ la pălmaşi, preşedintele Constantinescu „a dat“ şi la cei mai înstăriţi, împărţindu-şi astfel mai degrabă bazinele electorale decît problemele socioeconomice ale ţării. Filozofia a fost însă aceeaşi în ambele cazuri: noi v-am dat, restul vă priveşte...
Mai departe, aceste împroprietăriri agrare au fost colective şi egalitare. Conform decretului din decembrie 1918, de pildă, „pămîntul expropriat trebuia cultivat în obşte“ iar „împroprietărirea s-a făcut şi de astă dată tot după normele egalitare ale vechilor legiuri“ – ne spune Garoflid. În prezent, unitatea de referinţă este gospodăria precomunistă, şi nu individul, lăsîndu-i pe descendenţi să se bată între ei după cum îi taie capul. Rezultă astfel, de un secol şi jumătate încoace, gospodării cu o medie de aproximativ 4 ha care, supusă moştenirii egalitare a dreptului cutumiar, coboară rapid la 3 şi chiar la 2 ha, reproducînd astfel la nesfîrşit o agricultură de subzistenţă. Adăugaţi la aceasta îndelungatul şi dramaticul episod comunist şi veţi avea peisajul (aproape) complet. Rezultatul poate fi privit şi din avion de către oricine survolează spaţiul ţării şi poate vedea nesfîrşitele „curele“ în care orice tată grijuliu şi-a împărţit peticul său de pămînt, pentru a face dreaptă moştenire feciorilor săi. De performanţă nu poate fi vorba în aceste condiţii, iar invocarea legilor pieţei este o cruntă ipocrizie: nu poţi face economie de piaţă fără acces la mijloace de producţie. Complementul oarecum spiritual, de „mentalitate“, al acestei lungi durate economice îl constituie colectivismul ţărănesc. „Un veac întreg, sătenii n-au făcut altceva decît să răstălmăcească în duh devălmaş toate reformele statului şi, paradoxal, seria de împroprietăriri cari au urmat nu au dus la o întărire a spiritului de proprietate individuală“ – constată bătrînul Stahl în anii ’30. Patruzeci de ani mai tîrziu, tînărul Stahl observă şi el că „satele se compun la rîndul lor din gospodării, nu din indivizi“. Nu trebuie să fii marxist pentru a-ţi imagina că obiceiul proprietăţii şi muncii „la comun“ nu are cum să genereze din sine o practică individualistă în adevăratul sens al cuvîntului. În această privinţă, imaginarul nostru public combină două mari confuzii, a asocierii cu colectivismul şi a individualismului cu egoismul. Ţăranul român nu este individualist, cum se spune adesea, ci firesc egoist şi puţin invidios ca tot omu’; iar înverşunarea împotriva mult recomandatelor asocieri nu vine din amintirea sumbră a cooperativelor comuniste, ci din lipsa unui spirit individualist real pre şi postcomunist. Şi din acest punct de vedere cultural, e cam greu deci să sperăm la performanţă capitalistă, fără o masă critică de indivizi cu spirit antreprenorial.
Revenind la vremurile noastre, nimeni nu ar fi putut – şi nu ar putea – să ceară guvernanţilor noştri să facă să dispară peste un secol de istorie, ci doar să privească o sută de ani în urmă, pentru a putea gîndi în cunoştinţă de cauză pe măcar zece ani în viitor. N-au făcut nici una, nici alta. Iar în această privinţă nu mai este nevoie, cred, de prea multe alte „precizări“...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
