Ce altceva poţi face cu un croissant?
Prima reclamă TV la croissant-uri am văzut-o acum trei ani şi m-a extaziat: un superb fund feminin, pe care pocnea o rochie de mătase, se lăsa cu încetinitorul pe taburet. Urmau, e drept, şi alte detalii din corpul doamnei protagoniste: gura, cu rujul cît tencuiala, cu dinţii albi ce muşcau lacomi din gogoşică etc. Dar voluptatea era la maximum în mişcarea aceea lentă şi moale a şezutului ce se pregătea de şedere; era sugestia repaosului, a formelor ce se adaptează poziţiei lor celei mai armonioase în spaţiu; era (şi asta mai ales pentru consumatorii bărbaţi) o metaforă, dar ce zic eu?!, o sinestezie pentru tandreţea, pentru frăgezimea, pentru „muşcabilitatea“ dodoloţului croissant. Nimic obscen în acel spot, doar ceva libidou puberal. Verificarea (nu neapărat autorizarea) o găsim în Amarcord, de unde aflăm că emoţia cea mai pregnantă a băieţelului Fellini era provocată de fundurile de ţărănci graţioase pe şeile bicicletelor.
De remarcat în cazul croissant-ului ar fi că, la origine, în Franţa, era un uscăţiv şi crocant produs de patiserie de forma pătrarului de lună (de fapt, asta înseamnă „croissant“ – faza descrescătoare a lunii), pentru a deveni în România, sub licenţă de fabricaţie grecească, un gros, pufos, cvasi-cărnos produs de panificaţie. Ceea ce franţujii au inventat pentru micul dejun, românii adaptează pentru frugalele prînzuri de tranziţie ale lumpen-funcţionarilor.
Anii au trecut, croissant-urile şi-au pierdut de tot forma semilunară, pentru una de corn umplut, şi au schimbat numele din banalul Happy în neverosimilul Fantastic Star şi, evident, şi-au înnoit şi reclama. Haiosul zbor al croissant-ului prin aer şi aterizarea în farfurie sfîrşesc, din păcate, printr-un slogan a cărui aluzie vulgară abia mai aminteşte de senzualitatea pură a reclamei originare: „Ce ţi-aş face de te-aş prinde!“, spune acum o voce obsedată. Dar ce poţi să-i faci unui croissant decît să-l mănînci? Puţină îndrăzneală i-ar fi ferit pe noii telali de prost-gust. Sloganul cel mai potrivit – licenţios, dar nu trivial – era, fireşte: „Mînca-te-aş!“
(apărut în Dilema, nr. 210, 31 ianuarie 1997)
