Ca şi
Sînt oameni ca tine şi ca mine. Oameni obişnuiţi. Nimic spectaculos. Asta, pînă deschid gura. Imaginaţi-vă un distins dirijor care, între partea a treia şi a patra a unei simfonii, cînd lumea din sală a uitat să se foiască şi să tuşească, trage un pîrţ. Sau imaginaţi-vă o cucoană bine, toată-n Chanel, care începe să rîdă – şi are toţi dinţii-mbrăcaţi în viplă. Asta, pentru impresia artistică. Tehnic, este un mister. Logic, este un nonsens. Genealogic, se pierde în negura ultimilor ani ai tranziţiei. Geografic, se pare că vine din Ardeal – dar este o simplă presupunere (grevată de rasism). Cert – şi empiric – este doar că cei care uzează & abuzează de „ca şi“ în loc de „ca“ există, sînt printre noi, oameni ca (şi?) oricare, n-au nimic deosebit. Alibiul lor este că cacofoniile există şi ele, şi sînt ceva nasol. Ei bine, uite o veste naşpa pentru ei: cacofoniile pot fi nasoale, dar şi mai nasoale sînt încercările de-a le evita atunci cînd ele nu sînt! Ca să spui „ca şi om“, trebuie să ai o părere într-adevăr foarte proastă despre omenire, în general şi omul care eşti, în particular – sau să-l/să-i confunzi cu ceea ce, în jargonul internetic, urmează inevitabil după yahoo., hotmail., pcnet., fx. etc. Ca „şi“ spaţiu, Internetul suportă multe – dovadă şi transformarea lui „ca“ în „k“. Ca „şi“ obiect, şi computerul suportă orice – nu degeaba scriu acum ceea ce scriu. Dar ca şi omul (sau Omul) să suporte ceea ce pare să fi devenit noul tic lexical („deci“ e deja fumat…) al românului recent, este totuşi prea mult. Nu de alta, dar mîine-poimîine s-ar putea să ne trezim cu „biserica şi catolică“, „Ion Luca şi Caragiale“ ş.a.m.d. Ce se ascunde – căci nimic nu este întîmplător în limbaj – în spatele acestei „caşialmale“? La un nivel de suprafaţă, acelaşi impuls care-i face pe unii să ţină mîna căuş peste gură atunci cînd se scobesc între dinţi şi pe unele să spună „plovăr“ în loc de „pulover“: o căutare (acolo unde nu e) a „eleganţei“. La un nivel mai profund – probabil –, un prost raport cu fecalitatea: o „miroşi“ peste tot şi, terifiat de gîndul că aceasta ar putea deborda de oriunde, încerci s-o conţii... „Ca şi“-ul este totalitarismul autoamăgitor de extracţie freudiană. Este semnul revelator al unei refulări exprimate prin viol lexical. Este cenzura care te dă de gol: vorbeşti „cu perdea“, numai că perdeaua este transparentă. Nu văd decît o soluţie: repetarea, pînă la saţietate, a propoziţiei „caca is cool“. Iar cînd nu va mai fi cool, va rămîne ce-a fost, şi chiar mai mult decît atît – profund necesară.
(apărut în Dilema veche, nr. 1, 16 ianuarie 2004)
