Vrem o Europă a fondurilor?

Săptămîna trecută am urmărit, la Antena 2, un dialog între Ion Cristoiu şi Luca Niculescu. Se "confruntau" două stiluri jurnalistice. Ion Cristoiu punea întrebări "piezişe", făcea un pic pe niznaiul, nu îşi termina frazele, aşteptînd ca interlocutorul să le completeze el, şi uza de alte asemenea tehnici deprinse pe vremea cînd, în presă, se purtau "discursul indirect" şi "cititul printre rînduri". Părea preocupat mai mult "să sugereze" decît să spună. Luca Niculescu spunea lucrurilor pe nume, dădea răspunsuri documentate, spunea "nu ştiu" atunci cînd nu ştia, îşi ilustra ideile cu exemple, nu-şi exprima opiniile atunci cînd credea că subiectul nu e de competenţa sa. Părea preocupat să spună cît mai multe lucruri interesante pentru telespectatori. Motivul invitării lui Luca Niculescu era interviul pe care i l-a luat recent preşedintelui Băsescu la TVR1 şi care a stîrnit numeroase ecouri în presă. Aşa încît Ion Cristoiu - care şi-a declarat deschis admiraţia faţă de calităţile jurnalistice ale colaboratorului nostru, inclusiv pentru "tabletele publicate în Dilema veche" - a încercat să afle "secretul" tehnicilor jurnalistice ale interviului. Dialogul - foarte interesant - a abordat modul în care lucrează jurnaliştii, funcţionarea instituţiilor mass-media de la noi şi din Europa (în special din Franţa, dată fiind experienţa lui Luca Niculescu în jurnalismul francofon) şi a ajuns, inevitabil, la comparaţii între "ai noştri" şi "ai lor". Jurnaliştii străini, de pildă, pun foarte politicos şi rece întrebări dintre cele mai dure şi insistă, calm, pînă obţin răspunsurile (şi nu întotdeauna le obţin, politicienii fiind destul de abili pentru a "ocoli" întrebarea la fel de politicos şi rece); la noi se consideră în general că, atunci cînd este intervievat un politician important, gazetarul trebuie să-l "ia la rost", să-l încuie, să-l combată energic, să se răstească la el "în numele poporului", să-l enerveze ş.a.m.d. Două "stiluri" jurnalistice, dar şi două baze educaţionale, aş spune: "la ei", relaţiile dintre presă şi politică sînt instituţionale; "la noi", şi jurnaliştii, şi politicienii "o iau personal", ajung la un soi de familiaritate neadecvată, iar excesul de talk-show-uri în care se toacă mărunt aceleaşi vorbe (ce a mai zis Băsescu despre Tăriceanu şi invers, cine cu cine se mai "contrează" prin partide) a dus la o diluare nemăsurată a "ideii de dezbatere". La noi nu se dezbat idei şi teme politice, ci se brodează la infinit pe marginea declaraţiilor unuia sau altuia dintre oamenii politici. Chiar şi ştirile sînt confecţionate, în bună parte, din ce au zis politicienii, nu din ce au făcut. Aşa încît nu e de mirare că, în această interminabilă tacla politico-jurnalistică, subiectele şi ideile cu adevărat importante ne scapă sau sînt tratate superficial, fără substanţă. Subiectele europene sînt, în acest context, cele pe care le ratăm cel mai des (aşa cum spunea Luca Niculescu în emisiune). În general, politica internaţională are parte de un spaţiu redus în ziarele noastre (cu o excepţie: Adevărul). La telejurnale, sînt "bifate" doar cîteva ştiri preluate de la agenţiile internaţionale, fără o punere în context, fără a invita vreun expert care să explice despre ce e vorba. Iar temele europene se bucură de o oarecare atenţie doar dacă privesc (şi) România. Cea mai "populară" este tema fondurilor europene: nu este ratată nici o ocazie de a contabiliza miliardele de euro care "vor veni" de la Bruxelles, nu este uitată nici o "sfîntă indignare" că "nu sîntem capabili să absorbim" decît procente reduse din aceşti bani. Din modul obsedant în care este abordat subiectul fondurilor, aderarea la UE nu este mai mult decît o căsătorie din interes: părem o naţie de hrăpăreţi care n-au altă treabă cu Europa decît traiul "pe banii ei". Iar "absorbţia" pare un scop în sine: să luăm cît mai mult. Nu se vorbeşte despre faptul că mecanismele de atribuire a fondurilor presupun, de cele mai multe ori, o co-finanţare (deci o parte a sumei trebuie să provină din bugetul României) şi, mai ales, nu se vorbeşte despre consistenţa proiectelor, despre necesitatea lor. Pentru administraţiile locale, a cere bani europeni e trendy, e o floare de pus la butonieră, nu un mijloc de administrare mai eficientă a problemelor comunitare. În faţa acestei seducţii generalizate exercitate de miliardele de la Bruxelles, alte teme europene pălesc cu totul. Am ratat ocazia de a dezbate ce consecinţe va avea Tratatul de la Lisabona. Nu discutăm deloc despre faptul că aplicarea acestui Tratat solicită unele modificări în Constituţia României. Problema regionalizării ţării mai este amintită, din cînd în cînd, fără prea mari ecouri, doar de cîţiva reprezentanţi ai societăţii civile, deşi ea este esenţială şi pentru o absorbţie mai eficientă a fondurilor europene (v. şi interviul cu Cristian Pîrvulescu din Dilema veche, nr. 217). Nu părem deloc interesaţi de relaţiile dintre atribuţiile Comisiei Europene şi atribuţiile guvernelor şi parlamentelor naţionale: Bruxelles-ul e privit mai degrabă ca un fel de "Comitet Central" de pe vremuri, care emite decrete, iar noi nu avem decît să le aplicăm cu sîrg. În schimb, sîntem extrem de interesaţi să avem o imagine bună în Europa, să fim priviţi "ca o ţară europeană". Probabil că am fi, dacă la rîndul nostru am da mai multă atenţie Europei şi "străinilor". Deocamdată, nu sîntem capabili să o facem. Sîntem ocupaţi cu "chestiunile interne". Vrem doar o "Europă a fondurilor", nu una a valorilor şi a cetăţenilor. Iar dacă mai apare vreo dispută între preşedinte şi premier, uităm chiar şi de fonduri...