Vedi Napoli, poi UE

Prima "pizza modernă" a fost făcută de Raffaele Esposito din Napoli, în cinstea reginei Margherita, şi transmitea un mesaj patriotic şi naţional: sosul de roşii, mozzarella şi busuiocul reproduceau culorile drapelului italian. De la Majestatea Sa i-a rămas numele folosit pînă astăzi, iar pizza a devenit un produs global cu mult înainte să se vorbească despre globalizare. Napoletanii spun că singura pizza autentică se face în oraşul lor, iar "puriştii" te pot convinge din doar cîteva vorbe că nu oriunde în oraşul lor, ci doar în cîteva pizzerii tradiţionale. Cînd aud de pizza americană, napoletanii zîmbesc ironic, iar cînd i-am spus unuia că în România există localuri pe care scrie "pizzeria italiana", iar în meniu apare cuvîntul topping, a suferit fizic de-a dreptul. La Napoli, "cea mai bună pizzerie din oraş" (ergo, din lume) este considerată - spun unii - "Pizzeria Lombardi". Clienţii stau cuminţi la coadă pînă se eliberează o masă: nu e fast food, e fast eating: mănînci şi pleci, nu mai zăboveşti la o vorbă, iar satisfacţia de a fi vizitat acel "loc mitic" ţine loc de siestă. Iar chelnerul îmi spune, printre zîmbete şi gesturi studiate, că aici mînca adesea însuşi Benedetto Croce, care locuia vizavi... La Napoli - spune legenda urbană - a fost atestată în scris meseria de martor ocular: cică pe holurile tribunalelor sînt oameni îmbrăcaţi frumos (ca să stîrnească încredere) care trag cu urechea la ce discută împricinaţii veniţi la procese şi, cînd îl aud pe vreunul că ar mai avea nevoie de un martor, îi strecoară sub nas o carte de vizită pe care scrie, de pildă, "Pasqualino de Santis, testimone oculare" (martor ocular), plus telefonul şi adresa cuvenite. Tot la Napoli cică s-ar fi inventat, acum vreo zece ani, cînd telefonia mobilă era încă un lux, "celularul public": în zilele ploioase, vreun adolescent din cartierele sărace se aşeza în faţa unei cabine telefonice din centru, defecta cumva telefonul, iar cînd venea cineva grăbit să telefoneze şi constata că nu poate, îi întindea cu un gest amabil un celular: "Vreţi să telefonaţi? Poftiţi, vă costă cinci mii de lire minutul". Şi tot la Napoli (dar asta s-a imortalizat şi-n filme... ), tinerii bine făcuţi, bruneţi cu ochii verzi, le strecurau în poşetă americancelor şi suedezelor cărţi de vizită pe care scria "Gennaro latin lover". Traficul este infernal: maşinile sînt "jupuite" pe părţile laterale (căci străzile sînt înguste), trecerea pe roşu e ceva obişnuit, prioritatea se dă "din priviri" (adică nu trebuie să te uiţi la semnele de circulaţie, ci în ochii automobilistului cu care te intersectezi, să vezi ce intenţii are) şi, în general, regulile nescrise sînt mai presus de Codul rutier. Şoferii din restul Peninsulei spun că în Italia ai nevoie de două permise de conducere - unul pentru Italia şi unul pentru Napoli. Oricum, dacă eşti din alt oraş, mai bine vii cu trenul: pe lîngă dificultăţile traficului, ai de înfruntat şi riscul de a rămîne fără maşină - se fură masiv. Mai ales maşinile care n-au număr de Napoli. Dincolo de statistici, care arată, într-adevăr, că acest gen de infracţiuni este mai răspîndit decît în alte oraşe, furtul de maşini a devenit proverbial, e tot un element de specific local. Ca şi ideea că "i napoletani sono furbi" (sînt şmecheri), trăiesc cu mentalitatea "descurcatului": arrangiarsi e verbul suprem în modul de viaţă napoletan. Şi, bineînţeles, la Napoli e camorra, despre care se spune că e mai crudă şi mai iute de pistol decît Mafia siciliană. Mai nou, sînt şi mulţi imigranţi, pe care oraşele mai bogate din nordul Italiei "n-au putut să-i mai încapă". "Dar la noi nu se poate întîmpla ce s-a întîmplat în Franţa" - îmi spune Armando De Simone, un jurnalist care ştie totul despre istoria şi viaţa oraşului. "La noi imigranţii sînt integraţi", Napoli a păstrat ceva din spiritul vechi, de cînd era stăpînit de arabi, deci i magrebini se simt ca acasă. Şi-apoi, cartierele de imigranţi sînt ţinute sub observaţie nu doar de poliţie, dar şi de membrii clanurilor mafiote, care au tot interesul "să fie linişte". Pentru restul italienilor, Napoli "e altceva", nu e un simplu oraş, e o lume greu de înţeles. Milanezii şi ceilalţi nordici sînt convinşi că oraşul e mai sărac şi cu mai multe probleme sociale, pentru că napoletanii nu muncesc cît trebuie, le place prea mult viaţa, iar investiţiile Statului pentru dezvoltarea zonei s-au "pierdut", în timp, în buzunarele adînci ale Mafiei. Localnicii sînt şi ei convinşi că există un spirit napoletan, o identitate locală puternică, dar ei o văd pozitiv: pe milanezi îi consideră "obsedaţi de muncă" şi incapabili să se bucure de viaţă. Iar oraşul e sărac pentru că Statul n-a investit destul şi n-are proiecte de dezvoltare pentru sud. "E destul să te gîndeşti că străzile care leagă Napoli de restul Italiei intră în oraş dinspre est şi dinspre sud" - îmi mai spune Armando De Simone. "De cînd romanii au construit Via Appia, nimeni n-a observat că traficul cel mai mare e dinspre nord, deci e ilogic să ocoleşti oraşul ca să intri dinspre sud şi est." Pentru "restul lumii", Napoli trăieşte din cultură, legende, mituri, latin lover, Vezuviu, O, sole mio şi pizza. Pentru noi, românii, Napoli "e în UE", e Occident. Sînt şi imigranţi români acolo, a fost şi un scandal anul trecut din cauza cerşetorilor şi hoţilor români. ("E adevărat, aşa cum se spune, că 50% din populaţia României e formată din romi?" - mă întreabă neîncrezător Armando De Simone). Dar sînt integraţi. Se descurcă, la fel ca localnicii. Peste un an şi ceva, o să fim şi noi în UE, ca şi ei. Fiecare cu specificul său local. Ne descurcăm noi... Napoli, 12 noiembrie