Vechea Cortină de Fier

Pe zi ce trece, se dovedeşte că Uniunea Europeană e un proiect pentru vremuri bune. În timpuri de criză, ceea ce ar trebui să funcţioneze ca un spaţiu comun scîrţîie din toate încheieturile şi din toate frontierele. Şi vorbeşte pe mai multe voci " cel mai adesea, disonante. Îndesirea summit-urilor europene nu pare să arate altceva decît că liderii statelor naţionale care alcătuiesc UE se întîlnesc pentru a se întreba " vorba lui Lenin " "ce-i de făcut?". Aşa a fost şi săptămîna trecută, la Bruxelles. Statele din Est şi-au amintit de vremurile cînd erau "ţări frăţeşti" şi au încercat să obţină din partea Vestului o poziţie comună pentru susţinerea monedelor lor naţionale şi a economiilor lor atinse de criză. N-au reuşit. Nici nu aveau şanse, după ce preşedintele Nicolas Sarkozy declarase că statul va susţine industria auto naţională, cu condiţia să-şi "readucă" fabricile în Franţa, iar cancelarul Germaniei Angela Merkel anunţase un plan în termeni asemănători pentru industria auto germană. Unii dintre şefii statelor din Est mai voiau să obţină posibilitatea aderării mai rapide la moneda euro, dat fiind că monedele naţionale s-au devalorizat (şi) datorită speculaţiilor pe cursul faţă de moneda europeană. Nici asta n-au reuşit, deşi mulţi economişti afirmă clar că aşa-numitele "criterii de convergenţă" (criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un stat pentru a fi primit în "Euroland") sînt rigide şi neadaptate vremurilor de criză. Practic, reuniunea de la Bruxelles s-a încheiat cu acelaşi discurs gol despre "solidaritatea europeană". După summit, multe ziare europene au anunţat apariţia unei noi Cortine de Fier, preluînd spusele premierului Ungariei, Ferenc Gyurcsani: "Nu trebuie să permitem apariţia unei noi Cortine de Fier, care să împartă Europa în două. La începutul anilor ’90, am reunificat Europa. Acum sîntem în faţa altei provocări: să unificăm Europa în termeni economici şi financiari". În fapt, nu e nici o noutate: Cortina de Fier n-a dispărut cu totul nici o clipă. Avînd amintiri diferite, raportîndu-se în mod diferit la trecut şi la prezent, esticii şi vesticii au vorbit, şi după căderea comunismului, "limbi" diferite. Identităţile s-au exprimat şi în funcţie de apartenenţa la cele două mari "lumi" ale Războiului Rece: Vestul şi Estul, lumea liberă şi lagărul socialist. Bineînţeles, între timp, fostele ţări comuniste s-au democratizat după modelul occidental şi au cunoscut o relansare economică datorită investiţiilor străine. Astfel încît aderarea lor la UE după o perioadă atît de scurtă de la căderea comunismului a fost unanim considerată un mare succes al Europei în ansamblul său: vesticii puteau fi mîndri că au furnizat investiţii şi know-how, esticii " că au reuşit să facă faţă unei tranziţii adesea dureroase, pentru a intra într-un club select. Bucuroşi de acest triumf, şi unii, şi ceilalţi au lăsat pe planul al doilea tot felul de incompatibilităţi, crezînd că timpul le va rezolva. Faptul că ţările din Est nu reuşeau să-şi închidă conturile cu trecutul a fost abandonat în faţa priorităţilor momentului, care însemnau investiţii şi dezvoltare economică " adică deschiderea de noi pieţe. În faţa iureşului capitalist, unele probleme legate de trecut (lipsa reformelor în justiţie, corupţia, prezenţa unor foşti lideri comunişti ori ofiţeri ai serviciilor secrete comuniste în funcţii publice importante sau la conducerea unor mari firme etc.) erau lăsate pe seama dezbaterilor între intelectuali şi ONG-uri sau mai ofereau cîte un subiect presei. Sigur că astfel de probleme deranjau, iar diferite instanţe occidentale (lideri politici, comisari ori parlamentari europeni) "dădeau semnale" de nemulţumiri ori avertizau ţările estice că au probleme. Dar atîta timp cît economia de piaţă îşi extindea beneficiile spre Est, astfel de probleme incomode nu păreau, totuşi, insurmontabile. Şi nici nu erau, în vremuri de creştere şi de optimism social. Dar ele continuau să marcheze psihic, moral, intelectual societăţile din Est, ai căror cetăţeni au continuat să se simtă "altfel". Unele reacţii vestice (teama de "instalatorul polonez" din Franţa în 2004, teama " neconfirmată " de valurile de muncitori români şi bulgari în Marea Britanie în 2007 şi altele) i-au confirmat cetăţeanului din Est că e "diferit" şi că această diferenţă faţă de concetăţeanul său vestic se va menţine probabil pînă cînd generaţiile care au trăit Războiul Rece vor dispărea. Iar statisticile care arătau că "noile democraţii din Est" mai au mult pînă cînd vor ajunge la nivelul de trai din Vest şi că sînt dependente de investiţiile şi importurile occidentale nu făceau decît să certifice, scurt şi sec, că sentimentul de "diferenţă" al esticului este real şi justificat. Aşadar, Cortina de Fier n-a dispărut. Doar s-a ridicat o vreme, astfel încît spectatorii şi actorii de pe scenă să se poată vedea reciproc şi să-şi poată schimba locurile, amestecîndu-se unii cu ceilalţi, aşa cum se întîmplă adesea în teatrul (post)modern. Deocamdată, cortina a căzut la loc. Pentru antract, desigur...