Uniunea Europeană a bacteriilor
Dacă n-ar fi dramatic, ar fi de tot rîsul: un microorganism pune sub semnul întrebării instituţiile şi mecanismele Uniunii Europene. Tot continentul a fost cuprins de panică din cauza infectărilor cu o variantă pînă acum necunoscută a unei bacterii. Paradoxul este că, pe măsură ce se comunică mai mult şi mai transparent (cel puţin în aparenţă), panica sporeşte – în ciuda asigurărilor date de tot felul de oficiali – la toate nivelurile – local, regional, naţional şi european.
Pentru asemenea cazuri, Uniunea Europeană şi-a pus la punct un sistem de alerte foarte sofisticat, bazat pe cooperarea dintre autorităţile veterinare din fiecare ţară. Numai că, oricît ar comunica şi ar coopera între ele, în cazul de faţă toate stau şi se uită la veterinarii din nordul Germaniei, care trebuie să caute bacteria criminală. Iar autorităţile germane au făcut deja o gafă dînd vina pe castraveţii spanioli; presa a comunicat-o şi dezastrul s-a produs. Castravetele a devenit, în egală măsură, simbolul şi victima unui sistem complicat care, construit pentru a apăra sănătatea cetăţenilor europeni, a dat-o (iar) în bară. Cea mai bună sinteză a tragicului destin al bietului castravete a realizat-o acum cîteva zile cotidianul Libération, pe prima pagină: fotografia unui castravete şi, alături, titlul „Presupus inocent“.
Presa europeană comentează această nouă panică europeană în termenii unei noi crize europene. De pildă, Bart Sturtewagen, redactorul-şef al ziarului belgian Der Standaard, observă că, deocamdată, „consecinţele temute au rămas sub nivelul aşteptărilor dramatice“: „Bacteria poate ucide, dar din sutele de cazuri de maladie atestate, numărul morţilor s-a limitat la optsprezece. Sînt optsprezece decese extrem de regretabile, dar sînt doar optsprezece, un procent minim raportat la numărul de nemţi şi de persoane aflate în vizită în Germania care mor într-o săptămînă din alte cauze. Şi nimic nu indică pe moment că aceşti pacienţi ar fi fost la rîndul lor contagioşi. Nu este un motiv pentru a pune un întreg continent în fierbere. Trebuie să precizăm că nu este totuşi vorba de ciumă“. Şi totuşi, înainte de a descoperi leacul împotriva bacteriei şi de a limita, astfel, numărul de îmbolnăviri, s-a produs un mic dezastru economic.
Comerţul cu legume a luat-o razna, iar cea mai importantă victimă e Spania. Editorialistul belgian observă, pe bună dreptate, că în condiţii de panică funcţionează regula „fiecare pentru el“: „Am constatat acest lucru în timpul crizei bancare, la fel şi în timpul crizei financiare din Grecia, vom fi martorii acestui deznodămînt cînd în curînd regula «fiecare pentru sine» va domni pe piaţa energiei şi remarcăm repetarea aceleiaşi situaţii în faţa acestei isterii alimentare. Europa, care trebuie să-şi deschidă şi să-şi menţină deschise graniţele, priveşte neputincioasă cum acestea se închid din cauza unei comunicări defectuoase şi cum se declanşează un dezastru economic disproporţionat“.
Într-un fel, şi presa contribuie la menţinerea panicii şi la amplificarea dezastrului. Pe de o parte, presa e datoare să informeze – iar cînd complicatele mecanisme europene de alertă şi comunicare dau greş, n-are încotro şi înghite eroarea. Pe de altă parte, comentariile care insistă pe ideea că avem de-a face cu o nouă criză europeană alimentează, pe termen scurt, neîncrederea în ceea ce UE poate face în asemenea cazuri care privesc siguranţa vieţii de toate zilele a cetăţeanului. După ce „criza castravetelui“ a luat amploare, e inutil să mai recurgi la chestiuni raţionale şi de bun-simţ, cum face, de exemplu, cotidianul olandez Volkskrant: „A nu mai consuma castraveţi este o dovadă de isterie ridicolă, îndeosebi dacă legumele sînt spălate şi curăţate de către consumatori – iar această recomandare a fost făcută întotdeauna“.
Numai că UE a devenit ceva prea stufos pentru a mai putea funcţiona după reguli de bun-simţ (precum, în acest caz, spălatul legumelor; sau, în alte cazuri, spălatul pe mîini...). Complicatele reguli şi mecanisme privind protecţia consumatorului, enormele sume din bani publici pentru a asigura instituţiile care să controleze etichetarea corectă ori respectarea ingredientelor în industria alimentară se dovedesc neputincioase în faţa unui asemenea caz şi, mai ales, în faţa reacţiilor emoţionale. Deocamdată, nu s-a produs un dezastru sanitar, dar e pe cale să se producă unul economic. De parcă n-ar fi fost suficiente crizele financiare din Grecia, Irlanda şi Portugalia ori disputele privind Tratatul Schengen. UE pare să se închidă tot mai mult şi să reinstituie graniţele chiar şi în faţa unei bacterii.
Numai că bacteria a „învăţat“ şi ea comportamentul european: se plimbă liber dintr-o ţară în alta şi îmbolnăveşte la nimereală pe cine prinde, indiferent de naţionalitatea din paşaport.
