Un nou guvern. Şi?

De obicei, mesajele de felicitare între şefii de stat cu ocazia alegerii sau realegerii în funcţie sînt lemnoase. Convenţionale. De protocol. Rareori „scapă“ cîte ceva cu miez în astfel de mesaje. Mi s-a părut – iar dacă „suprainterpretez“ cumva, sînt dispus să-mi pun cuvenita cenuşă în cap – că în mesajul trimis de preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, preşedintelui reales al României, Traian Băsescu, observ „ceva“. După o introducere cu firitiseli de circumstanţă, dl Barroso spunea clar şi direct: „Prima şi cea mai urgentă sarcină este formarea unui nou guvern, capabil să obţină o susţinere largă în Parlament. O abordare bazată pe consens este lucrul cel mai important în aceste vremuri dificile“. Guvernul s-a format, dar nu pe bază de consens: rapid, în cîteva zile, s-a alcătuit o majoritate „de strînsură“ prin recrutarea mai multor parlamentari din PNL şi PSD. Brusc, nişte oameni au avut revelaţia conştiinţei lor „independente“ şi au trecut în aşa-zisul „grup parlamentar al independenţilor“, care acum numără vreo 30 de persoane. Contînd pe susţinerea lor, PD-L a încheiat un protocol cu UDMR şi, partide populare fiind amîndouă (pentru că, nu-i aşa, fac parte din „cea mai importantă familie politică europeană“ – cum îi place să spună dlui Boc), au făcut un partid de dreapta. Căci – a spus-o şi preşedintele, au spus-o şi alţii – majoritatea poporului român a votat cu dreapta. Iar dacă n-a fost posibilă o „unificare a dreptei“ cu PNL, atunci s-a realizat o unificare mai mică, en famille, cu UDMR. E, fără îndoială, o performanţă rapiditatea cu care s-a format executivul. (La ora cînd scriu, e în audieri la Parlament.) Legătura strînsă a preşedintelui cu PD-L a contat, desigur. Dar majoritatea e slabă şi opoziţia va fi puternică. Pe de altă parte, dacă avem în vedere criza şi efectele sale, nu e greu să ne dăm seama că orice partid sau coaliţie ar fi ajuns la guvernare, avea cam aceleaşi lucruri de făcut: împrumutul de la FMI şi de la Comisia Europeană are nişte condiţii care trebuie îndeplinite. Nu prea e loc de „măsuri de dreapta“ contra „măsuri de stînga“. Alina Mungiu scria recent în România liberă că, în Europa de Est, „distanţa politică“ a fost foarte mică, iar aderarea la UE şi dorinţa de a intra în zona euro au „dictat“ programele: „Unde liderii au fost conştienţi de asta, indiferent că la guvernare au fost populiştii, liberalii sau social-democraţii, ca în Republica Cehă, Slovacia sau Polonia, trecerea e un succes. Cei care doar şi-au cumpărat voturi cheltuind – ungurii şi letonii – s-au transformat din succese de manual în dezastre de manual“. Normal ar fi fost să avem, aşadar, un guvern de uniune naţională. Propunerea a existat şi după alegerile din 2004, cîştigate de Alianţa DA, dar n-a fost acceptată. Între timp însă (ironia istoriei?), toată lumea s-a aliat cu toată lumea: PD cu PNL şi UDMR, apoi guvernul minoritar PNL a fost sprijinit în parlament de PSD, apoi PD-L s-a aliat cu PSD şi PC, iar acum se aliază cu UDMR şi „independenţii“. Am avut, între 2005 şi 2009, un fel de uniune naţională „pe bucăţi“, în serial: toată lumea a fost la guvernare, toată lumea a fost în opoziţie, în diverse combinaţii. Povestea de acum despre „poporul care a votat majoritar cu dreapta“ şi despre „unificarea dreptei“ e de adormit electoratul. Dreapta cui cu a cui? PNL face parte din Alianţa Liberalilor şi Democraţilor din Europa, în care multe partide din alte ţări europene se definesc drept „centriste“, iar unele au preocupări şi soluţii mai degrabă de stînga (aşa că în Parlamentul European se aliază uneori cu socialişii împotriva popularilor). PD-L se trage din PD, care a făcut parte cîndva (în frunte cu actualul preşedinte al ţării) din Internaţionala Socialistă, mîndrindu-se cu asta în faţa PSD-ului, care pe atunci plîngea pe la uşile social-democraţiei europene. Aşa încît a vorbi atîta despre dreapta e pierdere de vreme. Adevărata problemă este ce fel de politici concrete va avea noul executiv. Şi cît de eficient va adopta măsurile pe care le are de aplicat, pentru a se încadra în parametrii daţi de FMI şi de Comisia Europeană. Deocamdată, ca şi în lungii ani ai tranziţiei, impulsul pentru reforme vine tot „din Occident“. Iar noi răspundem, conform obiceiului, cu „noi şi-ai noştri“. Noul guvern e format din vechi figuri (cu cîteva excepţii, precum Teodor Baconsky la Externe ori Daniel Funeriu la Educaţie). Nici măcar „rotaţia cadrelor“ nu se poate numi, ci, în unele cazuri, „mişcarea portofoliilor“: Elena Udrea a primit, pe lîngă Turism, şi Dezvoltarea Regională, Sportul s-a lipit de Educaţie etc. Deocamdată, avantajul de a avea – în sfîrşit – guvern este că poate avea loc în ianuarie vizita unei misiuni comune a FMI, Comisiei Europene şi a Băncii Mondiale la Bucureşti, pentru a evalua situaţiunea (v., în acest număr, şi interviul cu Tonny Lybek, reprezentantul FMI în România). După care, în februarie, se va decide cum e cu tranşele de împrumut. Care nu-s nici de dreapta, nici de stînga...