Ultimul an în afara UE

Şi preşedintele, şi premierul au sugerat, în mesajele de Anul Nou, că acesta va fi ultimul Revelion "non-UE" al României. Cu alte cuvinte, vom trăi s-o vedem şi pe-asta: s-ar putea ca la Revelionul viitor artificiile să strălucească europeneşte. Nu numai la scară istorică, dar şi la scara unei vieţi de om se cheamă că am parcurs un proces de schimbare socială pe care nu ni-l imaginam în 1990, cînd vorbeam în termeni generali despre "alegeri libere", "pluralism" şi "drepturile omului". De fapt, procesul propriu-zis a început pe 22 iunie 1995, odată cu depunerea oficială a cererii de aderare la Uniunea Europeană. Era pe vremea unei guvernări nu tocmai pro-occidentale: majoritatea parlamentară era dată de combinaţia naţionalist-nostalgică între PDSR, PUNR, PRM şi PSM. Şi totuşi, Istoria va consemna faptul că tocmai pe vremea acestei guvernări - şi în timpul unui preşedinte care a tunat şi a fulgerat nu o dată împotriva capitalismului occidental - România a cerut, oficial, să adere la Uniunea Europeană. Era o vreme în care exista încă un puternic curent de opinie antioccidental: "Vestul" era văzut încă de mulţi ca un duşman care vrea să ne exploateze resursele şi să ne transforme în simplă piaţă de desfacere. După ultimele mari privatizări, unii analişti economici au reluat ideea - sigur, nu în termeni atît de brutali, ci ceva mai "tehnic", arătînd că, de pildă, în industria bancară capitalul autohton s-a subţiat de tot. În 1995 însă, sentimentul antioccidental era prezent în mod difuz într-o bună parte a opiniei publice şi zgîndărit, în numele "identităţii naţionale", nu doar de partidele naţionaliste şi de gazetele lor, dar şi de Vocea României, cotidian editat de Guvernul însuşi. (Chiar şi simpla idee a unui ziar al Guvernului pare, astăzi, dintr-altă lume...) Iar Opoziţia de atunci era combătută tocmai pentru că "voia să vîndă ţara străinătăţii". Probabil că Istoria (care priveşte "de sus") va trece peste asemenea "argumente"; va consemna, eventual, doar că Adrian Năstase, preşedintele Camerei Deputaţilor pe vremea depunerii cererii de aderare, a fost prim-ministru în momentul încheierii negocierilor şi a redevenit preşedintele Camerei (credeţi că-l schimbă între timp?...) în momentul aderării. Istoria, se ştie, e ironică uneori... Decizia de acceptare a cererii de aderare a fost luată în decembrie 1997 (sub guvernarea CDR), iar începerea negocierilor propriu-zise s-a aprobat la Helsinki, în decembrie 1999. Pe atunci stăteam bine la multe dintre criterii, mai bine chiar decît unele ţări (precum Slovacia sau Estonia) care au aderat în mai 2004. Înseamnă că, dacă astăzi am ajuns să nu fim siguri nici de 1 ianuarie 2007, asta nu se datorează relaţiilor proaste cu Uniunea Europeană, nici sentimentului antioccidental de prin 1995, nici încăpăţînării de a "nu ne vinde ţara" (poftim: am "vîndut-o"!), ci unei proaste relaţii cu noi înşine. Astăzi, eventuale atitudini antioccidentale mai pot apărea nu din cauza unei retorici naţionale bazate pe simboluri ori pe vorbe mari şi abstracte ("suveranitate naţională", "prin noi înşine" etc.), ci din cauza unor detalii tehnice şi foarte concrete: trebuie să aplicăm şi să respectăm un set de reguli, adică să desăvîrşim un fel de "revoluţie culturală" modernă: începem să vedem faţa antipatică a Occidentului - pentru o ţară submodernizată ca a noastră, regulile sînt ceva greu de suportat. Uniunea Europeană nu este, din acest punct de vedere, decît catalizatorul; în rest, chimia se face la noi, cu substanţele noastre şi cu reactivi proprii. Uniunea Europeană de acum e cu totul alta decît cea din 1995 - în 2005 a înregistrat un eşec major prin respingerea proiectului de Constituţie, summit-urile au devenit un fel de tîrguieli jenante pe buget etc. Dar instituţiile şi mecanismele sale sînt încă solide şi au o mare capacitate de regenerare şi de adaptare. În aprilie, cînd Comisia Europeană va redacta ultimul raport asupra României, vom afla mai clar ce vom face de Revelionul 2007. Probabil că aderarea nu va fi amînată. Probabil că, între timp, vom vedea soluţionate, de dragul UE, cîteva dosare de corupţie. Probabil că, la o adică, oficialii europeni vor găsi chiar o soluţie capro-vărzistă pentru noi şi bulgari: ne vor primi, dar cu un fel de clauză specială de supraveghere pe timp de un an-doi. Istoria, săraca, va consemna că, la 12 ani după depunerea cererii de aderare, România a devenit membră a UE. Şi, într-o notă de subsol menită să ne aline complexele, va preciza că acelaşi interval a trecut între depunerea cererii (1961) şi aderare (1973) şi în cazul Danemarcei şi Marii Britanii. Cu siguranţă, procesul de modernizare va continua şi după aderare. Cred că problema cea mai importantă şi cu cel mai mare impact pe termen mediu şi lung va fi capacitatea noastră de a ne construi o nouă identitate, una de tip european modern. După 1989, am privit spre Vest ca spre locul de unde ne vine binele. După 2007, va trebui să ne obişnuim cu ideea că trebuie să ne asumăm şi problemele "lor" ca fiind "ale noastre". De exemplu, incendierea unor maşini la periferia Parisului sau creşterea numărului de imigranţi ilegali în Italia (ca să dăm doar două exemple). Mă tem că pentru un asemenea parteneriat - şi la bine, şi la rău - nu sîntem încă pregătiţi.