UE, UE, bastion al păcii e!

Episodul spionului rus otrăvit la Londra a readus în atenţia publicului occidental tehnicile şi relaţiile Est-Vest din vremea Războiului Rece. Presa occidentală a scris despre metodele vechiului KGB, şi-a reamintit de "umbrela bulgărească" şi de "Laboratorul nr. 12" - secţia Serviciilor secrete sovietice unde se fabricau otrăvurile -, a pomenit de treburile murdare pe care le făceau Serviciile ţărilor comuniste. Acum ziarele britanice sînt ocupate cu urmărirea traseului pe care s-a plimbat poloniul radioactiv şi cu cetăţenii care s-au aflat în acele locuri şi au sunat la Agenţia pentru Sănătate pentru a verifica dacă nu sînt şi ei iradiaţi. Cele franceze, italiene sau germane emit ipoteze asupra asasinatului şi recapitulează momente sîngeroase din istoria recentă a Rusiei. Corriere della Sera, de pildă, aminteşte că doi membri ai comisiei parlamentare care investiga atentatele de la Moscova din 1999 (puse de Kremlin pe seama cecenilor, iar de Litvinenko, pe seama Kremlinului, care voia astfel să-şi justifice intervenţia în Cecenia) au murit, şi nu de "moarte naturală". Anna Politkovskaia, jurnalista asasinată de curînd la Moscova, se ocupa şi ea de chestiunea Ceceniei. Le Figaro observă că mai e mult pînă cînd anchetatorii vor elucida această moarte misterioasă, dar "istoria spune multe despre violenţa cinică din inima funcţionării politice a Rusiei" unde, "în numele Ťraţiunii de stat», o mie de structuri de securitate, private şi publice, se cred autorizate să ucidă". Şi mulţi comentatori cred că, pe planul imaginii, Rusia pierde teren: prima lovitură a fost chiar publicarea fotografiei lui Litvinenko aflat pe patul de moarte. Ideea, se pare, a fost a Lordului Bell of Belgravia (directorul agenţiei Bell Pottinger Communications, care s-a ocupat de campania lui Margaret Thatcher în 1979, iar acum îi are printre clienţi pe Boris Berezovsky). Cu siguranţă subiectul morţii lui Litvinenko va mai reţine atenţia o vreme, apoi se va pierde printre altele, iar ancheta îşi va urma cursul, ca în orice stat de drept. Probabil că nu se va afla mare lucru. Sau, mai bine zis, nu vom afla noi, cetăţenii. Preşedintele Putin însă nu este omul care să sufere pentru un ipotetic "deficit de imagine". Aflat în Finlanda, la un summit al Uniunii Europene, a calificat drept "speculaţii" ipotezele privind asasinarea lui Litvinenko şi a transmis condoleanţe familiei îndoliate. Iar la un dineu oficial cu liderii ţărilor din UE (desfăşurat, se pare, într-o atmosferă foarte tensionată) a răspuns reproşurilor privind legăturile dintre criminalitate şi cercurile politice ruseşti că (unde am mai auzit asta?...) şi în Europa există corupţie, iar cuvîntul Mafia nu a apărut în limba rusă. Nu se ştie cum au răspuns oficialii europeni la această problemă lingvistică. Se vede însă cu ochiul liber prudenţa lor excesivă în relaţia cu Rusia. Nu numai pentru că nu au nimic de zis în cazul morţii suspecte a spionului rus: de acord, e o anchetă în curs, cazul e complicat, să aşteptăm rezultatele. (O excepţie, totuşi - secretarul britanic pentru Irlanda de Nord, Peter Hain: "Multe lucruri petrecute în Rusia aruncă o umbră asupra succesului preşedintelui Putin în ţinerea situaţiei sub control şi în asigurarea stabilităţii economice. Succesul său trebuie pus în balanţă cu faptul că acolo au avut loc serioase atacuri împotriva libertăţii individuale şi democraţiei".) Dar, ani la rînd, liderii Europei Occidentale s-au întrecut în a se prezenta, care mai de care, drept prieteni ai lui Putin, iar acum nu reuşesc să deznoade o situaţie extrem de sensibilă: problema dependenţei de gazul rusesc. Faţă de politica agresivă a Rusiei de a se impune în faţa Uniunii Europene prin Gazprom (care cumpără reţele de distribuţie sau companii din Vest, fixează preţuri de la caz la caz şi de la ţară la ţară), statele europene (suverane, nu?) reacţionează, pare-se, după gradul de "prietenie" cu Putin. Se vorbeşte inutil, de ceva vreme, despre o politică comună a Uniunii Europene în domeniul energetic, dar între timp, fiecare ţară îşi are acordul ei bilateral cu Rusia. Şi se vorbeşte în continuare, dar e limpede că nu se va ajunge la o strategie comună prea repede, aşa cum nu există o politică externă şi de apărare comună. Probabil că nici măcar în cazul unei invazii masive de ţînţari nu s-ar ajunge la o poziţie comună, căci nu s-ar cădea de acord asupra tipului de insecticid, care ar trebui agreat de toate ţările. Iar cînd, recent, Polonia şi-a exercitat dreptul de veto faţă de încheierea unui acord cu Rusia şi a cerut solidaritatea statelor UE în problema exporturilor de carne către Rusia, au fost destui cei care au apreciat poziţia poloneză drept "exagerată" şi au pus-o pe seama lipsei de experienţă a Poloniei în complicatul sistem de negocieri din UE. Ce-i drept, Polonia a avut pînă în 1989, ca şi celelalte ţări din Est, un alt gen de experienţă, din care a lipsit cu totul ideea de negociere... În relaţiile cu Rusia (ca şi în alte chestiuni), Uniunea Europeană se dovedeşte - cum spunea analistul italian Sergio Romano - irelevantă. Grija gazului de mîine e rezolvată de fiecare ţară europeană cum poate, în timp ce Gazprom se extinde strategic. Peste ani, s-ar putea să ne adunăm cu toţii în pieţe, cu ocazia "Zilei Europene a Energiei", şi să scandăm în cor, cu faţa spre Răsărit: "UE, UE, bastion al păcii e!".