Telemeaua, prima victimă a UE

"Luaţi, domnul meu, acuma, că de miercuri nu mai avem voie să vindem. Brînza de Sibiu n-o să se mai vîndă nicăieri", mi-a spus, duminică dimineaţa, "ciobăniţa" de la care cumpăr telemea de cîţiva ani, într-o piaţă din Bucureşti. Aşa se adresează ea clienţilor, cu "domnul meu" şi "doamna mea". Seara, am văzut la televizor o ştire din Mărginimea Sibiului: îmbrăcaţi frumos, cu cojoace şi căciuli de miel, ciobanii se adunaseră să vadă ce-i de făcut. Spuneau că vor veni la Bucureşti, se plîngeau că n-au ştiut din timp, că "mecanizarea" pe care le-o cer normele UE nu se poate aplica la oile lor, căci "unele dau o lingură-două de lapte, n-are rost să le pui mulgătoarea". Luni seara, altă ştire, plus ceva mici reportaje prin pieţe: "noi aşa facem din tată-n fiu, noi nu ştim altfel", spunea o vînzătoare; "asta e norma europeană, noi nu putem face altfel, pentru că România este monitorizată de Uniunea Europeană", spunea un şef de la Agenţia Sanitar-Veterinară. Este primul caz de confruntare deschisă între "noi" şi normele europene, iar semnificaţia lui este, cred, mai importantă decît pare. Numai că actualitatea românească, ocupată pînă peste cap cu melodrama bileţelelor (e inutil să-l mai invocăm pe Caragiale, Maestrul a prevăzut totul), a ratat încă o ocazie de a căpăta sens. La ora la care scriu (marţi spre prînz), brînza încă "n-a explodat": naţionaliştii încă n-au început să verse lacrimi pe umărul ciobănaşului român, social-democraţii au pierdut ocazia de a critica guvernul de dreapta că îi lasă muritori de foame pe bieţii oameni, guvernul de dreapta (ocupat cu platformiştii) n-a apucat să amintească poporului că de vină este fostul guvern care n-a negociat cum trebuie capitolul "Agricultură", tradiţionaliştii n-au spus nimic în apărarea Tradiţiei, progresiştii n-au spus că vor progresul şi numai progresul, iar societatea civilă nu se ocupă de brînzeturi. Peste toţi şi toate, Gigi Becali - orişicît, din branşă - tace; şi nici nu cred că are de gînd (cum a făcut în Ferentari cu plata curentului) să se ducă la Sibiu să le cumpere ciobanilor, scoţînd din buzunar un teanc de euro, toată telemeaua rămasă nevîndută. Poate că pînă la apariţia articolului vor apărea unele reacţii, dar semnificaţia "cazului" nu se va schimba. Într-o societate aşezată, toate reacţiile înşirate mai sus (şi încă altele) ar fi fost fireşti şi legitime (sau măcar explicabile). Există exemple de-a lungul şi de-a latul Europei, în aproape fiecare ţară care şi-a simţit ameninţat specificul atunci cînd normele Uniunii Europene au intrat în contradicţie cu felul de a prepara vreo mîncare ori vreo băutură sau cu vreun obicei străvechi. Mai toate ţările au obţinut tot felul de excepţii de la regulă invocînd cuvîntul magic: diversitatea. În numele diversităţii culturale, Spania a obţinut dreptul de a organiza în continuare corrida, deşi sînt încălcate normele europene privind comportamentul faţă de animale, Cehia a obţinut permisiunea de a ţine fazanul la afumat mai mult decît prevăd regulile europene ş.a.m.d. (alte exemple, pe EurActiv.ro, cel mai bun site dedicat temelor europene). România n-a fost în stare să obţină nimic la timp (sau din timp), deşi după 1990 s-a tot bătut apa-n piuă pe ideea de "specific", iar excepţionalismul românesc a fost invocat la tot pasul. Guvernul Năstase, grăbit să se laude cu încheierea negocierilor în 2004, a "bifat" rapid ce i s-a cerut, fără să se împiedice în fleacuri. Guvernul actual n-a fost în stare să organizeze o campanie de informare: au dreptate ciobanii să spună că n-au ştiut, că nu li s-a spus din timp. Pe de altă parte, ciobanii înşişi şi-au văzut (prea) liniştiţi de treabă, fără să caute o minimă adaptare la schimbările din jurul lor, deşi sînt oameni umblaţi prin ţară, deci nu tocmai izolaţi în mijlocul unei tradiţii care nu comunică cu lumea. Pe vremea lui Ceauşescu, apăruseră tot felul de zvonuri şi legende (urbane?) despre ciobanii din Mărginimea Sibiului: că sînt putred de bogaţi, că au şi elicopter, că tratează direct cu Ceauşescu (de-aia sînt lăsaţi să vîndă "în stil capitalist", cînd tot comerţul e de stat), că au paşapoarte cînd vor etc. Un amestec de invidie (pentru că nu erau cooperativizaţi), de aversiune (pentru că vindeau de cîteva ori mai scump decît "la stat"; problema era că "la stat" nu se găsea nimic) şi de admiraţie pentru spiritul lor întreprinzător şi pentru încăpăţînarea de a păstra obiceiurile în Mărginimea Sibiului, făcuse din ciobani, în percepţia comună, nişte personaje care reprezentau "un alt fel de Românie", necotropită cu totul de lipsurile şi dezumanizarea sistemului comunist. Oricum, consecvenţa lor era apreciată. Acum, aceeaşi consecvenţă de a face cum au apucat "din tată-n fiu" îi transformă în primele victime vizibile ale aderării. Situaţia nu este totuşi tragică. Cuvîntul diversitate va fi totuşi invocat, o soluţie se va găsi, normele de păstrare, etichetare şi ambalare vor fi adaptate: şi în pieţele din Italia, de pildă, mozzarella di buffala (adică de bivoliţă) se ţine într-un fel de putină şi se ambalează "artizanal", sub ochii clientului, nu cu cod de bare şi alte minuni tehnologice. Şi la marginea Vienei, în Grinzing, există localuri populare (Heuriger) în care proprietarii vînd vin făcut de ei în via din spatele casei şi mîncăruri tradiţionale pregătite "ca la mama acasă", nu neapărat după stufoasele reguli europene. Problema este că, ani la rînd, cohorte de politicieni ori de intelectuali au invocat la tot pasul "specificul" şi "excepţia românească" în tot felul de împrejurări, dar în mod concret tocmai specificul a căzut pradă, rapid, statutului de ţară membră a UE. Nişte proceduri aplicate la timp şi o mai bună informare ar fi evitat această situaţie. Numai că la proceduri - de acord, greoaie, birocratice, plicticoase - stăm prost de tot. Aici se vede deficitul de modernizare: sîntem buni de gură întru apărarea "diversităţii", dar slabi la făcut cereri şi completat formulare. Ne simţim încă bine în artizanat şi oralitate, în schimb ne cam repugnă reglementările şi procedurile-standard. Pe la începutul secolului trecut, din autoexilul său berlinez, Caragiale le cerea prietenilor din ţară, pentru a-şi mai ostoi dorul, cîte-o putinică de telemea. În Europa de atunci, plină de graniţe, putinica putea face drumul Bucureşti-Berlin cu Orient Expresul. Azi nu se mai poate: în epoca aviarei, nu mai poţi umbla creanga prin UE cu alimentele în traistă. Dar nu nostalgia după trecut e soluţia, ci capacitatea de adaptare la prezent.