Taxe pe grăsimi şi principii nobile

Un (fel de) ştire la o televiziune prezenta cam aşa subiectul „taxei pe fast food“, despre care se vorbeşte de cîteva zile: reporterul se plimba printr-un supermarket, lua din raft un produs (hamburger, hot dog etc.) şi întreba dacă e sănătos; urma un cadru cu dl dr. Adrian Streinu-Cercel spunînd „nu prea“, „mai puţin“, „nu“. Şi tot aşa pentru mai multe produse susceptibile de a fi taxate, conform iniţiativei Ministerului Sănătăţii.Ştiu, sînt la modă ştirile „jucate“, „dramatizate“, rostite cu intonaţie „convingătoare“ şi cu o mimică aferentă – căci altfel nu mai stă poporu’ cu ochii în ecran şi scade audienţa. Dar din această jucărie simpatică unii telespectatori puteau pricepe aşa: că se pune o taxă pe nişte produse considerate nesănătoase şi, pentru a afla care sînt acelea, e întrebat cineva care se pricepe. Din ce s-a „dezbătut“ pe la televizor şi prin ziare, cam tot asta era ideea: că va elabora cineva o listă cu aceste produse. Cine? Pe ce criterii? Asta era mai greu de înţeles. În plus, unora le-a venit foarte uşor (nărav tipic pe la noi) să-şi dea cu părerea în mod radical: „o prostie“, „o aberaţie“, „aşa ceva nu s-a mai văzut în Europa“ etc.

Chestiunea, totuşi, se mai vede pe ici, pe colo, prin unele părţi ale Europei chiar în aceste zile. Pe www.eurotopics. net (o „revistă a presei europene“), erau deunăzi rezumate trei articole din La Vanguardia (Spania), Politiken (Danemarca) şi Adevărul (România) despre alimentele „nesănătoase“ şi măsurile luate în diverse ţări pentru a limita sau descuraja consumul lor. Austria şi Danemarca au adoptat legi care limitează la 2% concentraţia de grăsimi nesaturate în alimente. Măsuri asemănătoare propune şi guvernul spaniol, iar La Vanguardia îl susţine: „În ţările dezvoltate, accesul la hrana sănătoasă e legată de venituri, dar şi de nivelul de educaţie al oamenilor şi de sănătatea lor. De aceea, o lege care să limiteze excesele industriei ce produce mîncare, să promoveze responsabilitatea consumatorilor şi să reducă îmbolnăvirile este bine venită. Nu e mare lucru de pierdut în asta“.

În Danemarca se dezbate acum mărirea taxelor pe dulciuri şi pe sucurile acidulate. Cotidianul Politiken crede că ideea e promiţătoare, dar guvernul liberal-conservator tinde s-o respingă, în numele unui principiu: „libertatea alegerii“. Numai că „libertatea alegerii şi scăderea preţurilor la dulciuri – comentează Politiken – sînt cauzele obezităţii epidemice şi a sănătăţii tot mai precare. Mărirea taxelor e eficientă cînd vrei să schimbi comportamentele oamenilor – s-a confirmat de mai multe ori. Introducerea unor taxe mai mari e ca şi cum i-ai lua unui copil acadeaua de la gură“.

Aşadar: în aceste ţări, dezbaterea porneşte de la principii, idei şi realităţi care pun în centru cetăţenii. Se vorbeşte despre starea lor de sănătate, despre „libertatea alegerii“, despre „responsabilizarea consumatorilor“ şi altele asemenea. La noi – aşa cum observă Liviu Avram în articolul din Adevărul preluat de eurotopics.net – e vorba de o taxă în plus şi atît. Cu promisiunea că din banii adunaţi se vor realiza nu ştiu ce programe pentru sănătate. Ceva asemănător – observă Liviu Avram – s-a spus şi despre „taxa pe viciu“ introdusă de Eugen Nicolăescu: taxa se percepe în continuare, dar nu e clar ce s-a făcut din bani. Pe de altă parte, a limita cantitatea de grăsimi din alimente e ceva măsurabil, deci obiectiv, pe cînd a pune o taxă pe produse „de fast food“ sau pe „alimente nesănătoase“ (şi a vorbi în aceşti termeni) declanşează un noian de subiectivităţi, interpretări şi aproximaţii. Cine poate decreta care alimente sînt sănătoase şi care nu? Şi pentru cine? Aşa, în general? Hamburgerul e „nesănătos“ pentru toată lumea sau pentru unii mai mult şi pentru alţii mai puţin, în funcţie de constituţia fiecăruia, de înzestrarea genetică, de metabolism sau mai ştiu eu ce?

Departe de a fi încă o temă din categoria „ca la noi, la nimeni“, problema alimentaţiei sănătoase chiar se dezbate în Europa. Oficialii noştri însă au un reflex total nesănătos: acela de a pune o taxă ca să adune bani la buget, fără să se întrebe care va fi eficienţa ei şi ce se va obţine cu adevărat. Iar „dezbaterea“ abia după aceea începe – şi se consumă rapid în însăilări de „argumente“, lamentări şi schimburi de păreri „ferme“. Pe scurt, toată discuţia se transformă în trăncăneală fără rost, din moment ce scopul principal al acestei măsuri e strîngerea de bani pentru un buget plin de găuri, pentru care nu mai ajung peticele.Poate interpretez greşit, poate am aşteptări neadecvate, dar din comparaţia situaţiilor de mai sus mi se pare că rezultă un lucru clar, care arată deficitul de democraţie şi absenţa bunei guvernări din România: „ai noştri“ ne pun taxe (adesea inutile) pe care după aceea vor să le justifice prin idei şi principii nobile (precum sănătatea ş. cl.). „Ai lor“ – totuşi – pornesc de la interesele cetăţenilor, dezbat ce au de dezbătut şi abia după aceea decid care e soluţia adecvată pentru problema cu pricina. Simplu, nu?