Ţara ţăranului român

George Topîrceanu, un poet pe nedrept considerat "minor", a spus-o foarte bine şi foarte sugestiv în parodia sa după Al. Depărăţeanu: "Cînd se ia cîte-o măsură / Lumea-njură / Pe agentul sanitar, / Şi-l întreabă fără noimă / ŤCe-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?»". În faţa a tot ceea ce înseamnă "măsuri", reacţiile noastre se împart între refuz făţiş şi dorinţă ascunsă de a găsi o soluţie de neaplicare. Şi, mai ales, avem un dispreţ suveran pentru tot ce înseamnă proceduri. "Agentul sanitar" e metafora modernităţii pe care întîrziem să ne-o asumăm, aşa încît Roman Herzog, fostul preşedinte al Germaniei, are întrucîtva dreptate: aderarea României şi Bulgariei este o mare farsă. Chiar dacă, pe hîrtie, am bifat criteriile aderării, chiar dacă vom reuşi, în ultimul moment, să doborîm în strigăte de victorie ultimele "steguleţe roşii" ce mai pătează "vocaţia noastră europeană", în faţa statutului de modernitate riguroasă, pe care ne-o oferă intrarea în UE, avem reacţia de neîncredere amestecată cu stupoare şi ceva şmecherie a ţăranului faţă de "agentul sanitar". Farsa este că ştim la perfecţie să "zicem ca ei, dar să facem ca noi". Şi nici măcar nu putem fi învinovăţiţi pentru asta, aşa cum nu-i poţi învinovăţi pe nemţi că sînt ordonaţi ori pe italieni că au il piacere di vivere: e naturelul nostru simţitor. Extinderea gripei aviare a căzut, fatal, peste mîndria noastră de a ne fi însuşit comportamentul european: după ce se stinseseră toate focarele, taman ce apucaseră miniştrii noştri să spună că "apărăm Europa de aviară" precum odinioară o apăram de turci şi tătari. Nu s-a nimerit. Fermi peste poate în condiţii de criză, sîntem delăsători în viaţa de toate zilele, aşa că implacabilul virus şi-a croit drum, relativ uşor, printre obiceiurile noastre de a fenta procedurile şi de a ne lua de piept cu "agentul sanitar". Reacţionăm ţărăneşte, în virtutea experienţei de viaţă şi a tradiţiei asumate, privim lumea din ombilicul reprezentat de prispa şi ograda proprie, dincolo de care se aflau vatra satului şi ţarinile; mai încolo, nu mai e "lumea noastră", e "a lor", a celor din satul vecin. Ţările UE sînt "satele vecine" care ţin de o "vatră" îndepărtată numită Bruxelles, de unde ne vin tot felul de agenţi sanitari cu tot felul de măsuri, iar noi îi tratăm de venetici, de ciudaţi care vin şi pleacă, iar "noi locului rămînem". Acest tip de gîndire nu face diferenţa între sat şi oraş: un sociolog spunea deunăzi la un post de radio că în România nu există, de fapt, un mod de viaţă urban şi unul rural, orăşenii sînt şi ei, prin multe comportamente şi atitudini, ţărani strămutaţi, care îşi păstrează obiceiurile şi nostalgiile. Un obicei ar fi creşterea păsărilor de curte, care a permis răspîndirea gripei aviare în Bucureşti. Dar nu statistica e relevantă aici (se pare că sînt vreo 50.000 de orătănii în Bucureşti), ci "spiritul": încrederea noastră în oul proaspăt, luat din cuibar, mai degrabă decît în produsele "de la Avicola", ca şi încrederea în roşia sau ardeiul "de grădină", în dauna celor cumpărate (căci "cine ştie ce pun ăştia în ele, ca să scoată producţii mai mari"). Pe de altă parte, avem o relaţie proastă cu tot ceea ce înseamnă Stat şi Autoritate: reflexul nostru e de a ne uita pieziş la tot ceea ce ni se cere, la hîrtiile cu antet şi ştampilă, la reguli şi proceduri, care ni se par nişte complicaţii inutile. Comisia Europeană e un fel de "agent sanitar": dacă trebuie, ne străduim să facem ce ne cere, dar nu ne asumăm nimic, nu interiorizăm regulile, nu facem legătura cu viaţa reală, pe care o percepem în continuare în vechii parametri familiari. Trăim cu toţii în ţara ţăranului român. Într-o asemenea ţară, într-un astfel de mare sat, în care oamenii nu ştiu sau nu vor să stabilească relaţii bazate pe reguli şi proceduri cu Autoritatea, devine cu totul la îndemînă ca Vodă (adică preşedintele) să îi ceară jăndarului (adică Serviciului Român de Informaţii) să-i prindă pe cei care au făcut rău colectivităţii. Şi devine cu totul la îndemînă ca jăndarul, învăţat de pe vremea lui Ghiţă Pristanda să "tragă frumuşel condeiul", să-i raporteze preşedintelui că Răul a fost adus de venetici. Numai că "veneticii" sînt, în acest caz, două ţări din Uniunea Europeană (Ungaria şi Slovacia), care au reacţionat punînd accentul exact acolo unde noi n-am aflat că trebuie pus: pe proceduri, pe reguli. "Noi respectăm regulile UE, deci era imposibil să exportăm virusul" - au spus oficialii din cele două ţări, în replică la improvizaţia de raport a unui Serviciu de Informaţii care trăieşte încă în mitologia "pericolului extern" şi acţionează mai mult de frica Stăpînului decît din impulsul democratic de a aplica legile. Dar un asemenea tip de acţiune se potriveşte cu felul de a gîndi al multora dintre noi, dispuşi să credem în zvonuri şi în legende, dacă acestea reuşesc să ne reconfirme încrederea necondiţionată în puritatea propriei ogrăzi. De-a lungul tranziţiei, s-a tot deplîns soarta ţăranului român, pe care comunismul l-a deformat confiscîndu-i pămîntul şi trimiţîndu-l la oraş să devină lucrător industrial. Aşa este, comunismul a stricat un mod de viaţă şi n-a pus nimic în loc, decît nedreptăţi şi orori. Dar "ţăranul român" e viu şi se străduieşte să-şi păstreze sau să-şi reconstituie coerenţa modului de viaţă pierdut, luptîndu-se cu o Autoritate care stîrneşte dezordini după dezordini. Neştiind să aplicăm regulile şi procedurile, nu ne rămîne decît comoditatea înţelepciunii populare verificate: spunem ca ei şi facem ca noi, căci şi Statul procedează la fel. Ceea ce înseamnă - de fapt - o farsă.