Subiecte europene cu cetăţeni absenţi

Există "subiecte europene" şi "subiecte interne"? Aparent, da. Gabriel Giurgiu scria, în Dilema veche nr. 193, că în negocierea conţinutului emisiunilor electorale cu partidele politice a introdus criteriul "acquis-ului comunitar" pentru a face distincţia între temele europene şi cele naţionale: cele dintîi provin din acele domenii pentru care există reglementări europene (mediul, agricultura, politica de vecinătate etc.), celelalte - din domenii care ţin de competenţa suverană a statelor membre (educaţia, sănătatea şi altele). Tehnic vorbind, distincţia e corectă. Dar în percepţia oamenilor (şi, de multe ori, în realitatea din teren) lucrurile se amestecă. E adevărat, politicile educaţionale sînt de competenţa fiecărui stat membru; dar infrastructura şcolară (problemă gravă în România) poate beneficia de fonduri UE, aşa încît publicul va vedea în asta un "subiect european", iar unii politicieni vor încerca să speculeze această percepţie şi să facă promisiuni... Sănătatea este, şi ea, un domeniu de competenţa statelor naţionale; dar este imposibil să le scoţi din cap oamenilor reflexul de a face comparaţia dintre mizeria spitalelor noastre şi spitalele "din Occident" (pe care le-au văzut măcar la televizor...). Şi, în general, după ce ani la rînd aderarea la Uniunea Europeană a fost privită ca un mare pas civilizatoriu, după ce politicienii înşişi au profitat de starea de spirit pozitivă a opiniei publice şi şi-au "motivat" tot felul de iniţiative cu "aşa ne cere UE...", pentru a scăpa de efortul expli-cării argumentate, faptul că am devenit ţară membră a Uniunii i-a creat omului obişnuit aşteptări noi: vrea să vadă, concret, schimbările din viaţa lui. Aşa încît, justificat sau nu, aproape orice "are legătură cu UE" pentru cetăţenii care ar trebui să meargă la vot. Se pare că nu vor merge prea mulţi - şi acesta este, de fapt, un subiect european. În ţările care au aderat la UE în 2004, prezenţa la vot a fost între 17% (Slovacia) şi 28,6% (Bulgaria). Dar, şi în ţările vechi, cetăţenii se deranjează tot mai puţin să-şi voteze reprezentanţii: la alegerile pentru Parlamentul European, media europeană a prezenţei la vot a scăzut de la 60% în 1979 la 44% în 2004. În diverse ţări, scade şi participarea la alegerile naţionale sau locale. Şi la noi s-a înregistrat acest fenomen. Chiar şi la referendumul privind suspendarea preşedintelui Băsescu, în ciuda mizei importante şi a caracterului "personalizat", nu s-au prezentat nici jumătate din cetăţenii cu drept de vot. Cu siguranţă nu se vor prezenta mai mulţi nici la referendumul privind votul uninominal, care are un caracter "tehnic", neatrăgător, din care cei mai mulţi cetăţeni înţeleg doar ideea vagă că ar trebui să se pronunţe în favoarea sau împotriva votului uninominal. Se pare că, la capitolul interesului cetăţenesc pentru vot, recuperăm rapid şi "ajungem din urmă" indiferenţa şi tendinţa spre absenteism din ţările cu democraţii vechi. Explicaţia curentă - "cetăţenii s-au săturat de politicieni şi de felul lor de a face politică" - poate fi corectă, dar e insuficientă. La scară europeană, Eric Hobsbawm găseşte o altă explicaţie, într-un articol publicat în Corriere della Sera ("Dacă piaţa ucide democraţia", v. www.corriere.it/spettacoli/07_ottobre_28/mercao_uccide_ democrazie.shtml): există o "evidentă secesiune a cetăţenilor faţă de sfera politicii" şi o incapacitate a Statelor de a-i mobiliza pe cetăţeni, de a-i "aduna" în jurul cîtorva scopuri fundamentale. Şi asta pentru că - spune Hobsbawm - începînd din anii ’70 s-au înmulţit criticile la adresa Statului ca "furnizor" de servicii publice (educaţie, sănătate, energie, servicii poştale, transporturi etc.), iar acestea au fost privatizate. "Şi, bineînţeles, modul de operare al întreprinderilor private - care ţinteşte maximizarea profiturilor - a devenit modelul către care aspiră toate guvernele. Iar în măsura în care se întîmplă asta, Statul tinde să se încreadă în mecanisme economice private pentru a înlocui mobilizarea activă şi pasivă a propriilor cetăţeni. În acelaşi timp, nu se poate nega că, în ţările bogate, extraordinarele succese ale economiei pun la dispoziţia majorităţii consumatorilor mai mult decît guvernele sau acţiunea colectivă au putut promite sau furniza în vremuri mai sărace". Şi tocmai aici e problema - crede Hobsbawm, aducîndu-l în sprijinul demonstraţiei sale pe Francis Fukuyama, care a susţinut că opţiunea de a nu vota, ca şi opţiunea de a face cumpărăturile într-un supermarket, şi nu în magazinul de la colţul străzii, "reflectă o alegere democratică făcută de populaţii care vor suveranitatea consumatorului". Aşa încît, cedînd în faţa Pieţei, Statul se vede mai slab ca altădată, din moment ce locuitorii săi au devenit mai degrabă consumatori decît cetăţeni: "După două secole de creştere neîntreruptă a puterii, a razei de acţiune, a ambiţiilor şi a capacităţii de a-şi mobiliza cetăţenii, Statele teritoriale moderne par să fi ajuns la termenul scadent". Ceea ce are implicaţii asupra democraţiei. Desigur, Eric Hobsbawm e un marxist declarat şi asumat, aşa încît ar fi de discutat accentele sale ideologice anti-piaţă. Dar un asemenea "subiect" şi o asemenea perspectivă par "de pe altă planetă" în contextul românesc. La noi, contează acum dacă "uninominalul lui Băsescu e mai bun decît al Guvernului". Şi totuşi, în Europa se discută despre altceva. N-ar trebui să încercăm să dezbatem şi noi aceleaşi lucruri? Ne privesc mai mult decît credem. Căci, de pildă, Eric Hobsbawm ajunge la concluzia că, din cauza "secesiunii cetăţenilor faţă de sfera politică", integritatea teritorială a Statelor moderne nu mai e dată drept scontată: "Peste treizeci de ani, vor mai exista, drept centre primordiale ale loialităţii cetăţenilor, o Spanie unică, o Italie unică, o Mare Britanie unică?". Sau o Românie unică şi indivizibilă?