Străinii noştri

Duminica trecută, elveţienii au votat pentru reînnoirea acordului de liberă circulaţie cu statele Uniunii Europene şi extinderea acestui acord la România şi Bulgaria. Aproape 60% dintre alegători au fost pentru - un rezultat surprinzător, dată fiind atitudinea mai degrabă eurosceptică a elveţienilor, care au refuzat, în mai multe referendumuri, nu doar aderarea, dar şi diverse forme de strîngere a relaţiilor cu UE. De fapt, sistemul de "acorduri bilaterale" este soluţia găsită de liderii politici elveţieni şi europeni după ce poporul a respins de mai multe ori, prin referendum, aderarea Elveţiei la UE. Unul cîte unul, domeniile importante ale economiei şi societăţii elveţiene au fost "adaptate" la normele comunitare, astfel încît, de la taxe vamale pînă la libera circulaţie a persoanelor, Elveţia are acum acorduri care îi permit să se conecteze la Europa. Fără ele, ar fi rămas într-o stare de izolare care, în era globalizării, nu i-ar mai fi permis să funcţioneze. Campania electorală a fost murdară - consideră comentatorii - în primul rînd din cauza nuanţelor xenofobe: UDC (partid populist condus de Christoph Blocher, adversar al acordurilor cu UE) a folosit afişe electorale în care nişte corbi (întruchipîndu-i pe străini) sfîşiau harta Elveţiei. După anunţarea rezultatelor, Christoph Blocher a declarat (în dialectul local), la televiziunea sa privată (www.teleblocher.ch), că va urma un dezastru: "o imigraţie tot mai greu de controlat, presiuni asupra salariilor, creşterea şomajului, a criminalităţii şi periclitarea considerabilă a sistemului nostru de asigurări sociale". De partea sa, Grégoire Carasso, vicepreşedintele Noii Mişcări Europene, face, în Le Temps (www. letemps.ch), recapitularea costurilor pe care le-a avut de plătit Elveţia pentru faptul de a fi spus "nu" Uniunii: din 1995 pînă în 2002, creşterea economică a ţărilor UE a fost de 16,2%, în timp ce a Elveţiei a fost doar de 8,6%. În 2002 au intrat în vigoare cele dintîi acorduri bilaterale, iar creşterea Elveţiei a fost de 9,8% pînă în 2008 (a Uniunii - 8,9%). S-ar părea însă că alegătorii elveţieni au votat raţional şi pragmatic, fără să se lase impresionaţi de retorica emoţională: au votat exact pentru ce li s-a cerut, adică prelungirea acordurilor de liberă circulaţie cu ţările UE şi extinderea lor la români şi bulgari. Mai votaseră o dată (cu un rezultat ceva mai strîns, doar 56% pentru) în favoarea extinderii acestor acorduri la cele 10 ţări intrate în UE în 2004. Atunci, ignoranţa şi teama de invazia esticilor au fost mai mari. Între timp, au avut vreme să-şi dea seama că pericolul nu există. Pe de o parte, din cele 10 ţări n-au dat năvală hoarde întregi de imigranţi. Pe de altă parte, Elveţia are o poliţie extrem de eficientă şi discretă, care urmăreşte, fişează şi arhivează orice mişcare a oricui (în special a străinilor), iar cetăţenii ştiu asta, astfel încît nu se tem de "necunoscuţi". Prin urmare, elveţienii s-au comportat acum ca şi cum ar fi în UE, deşi nu sînt şi nici nu vor să fie: pe această temă concretă a libertăţii de mişcare, şase din zece cetăţeni au spus "da", pentru că i-au înţeles avantajele. Sloganul "vor veni străinii şi ne vor lua locurile de muncă" n-a mai impresionat. În schimb, el continuă să impresioneze în multe ţări membre ale Uniunii Europene, deşi aici libertatea de mişcare, dreptul fiecărui cetăţean de a munci şi de a se stabili oriunde pe teritoriul UE sînt legiferate şi clamate de multă vreme. Iar cei care susţin "caracterul naţional" al locurilor de muncă sînt nu doar populiştii xenofobi de genul lui Christoph Blocher, dar şi partidele de centru-stînga şi sindicatele. În Anglia au avut loc recent proteste împotriva angajării, de către firma franceză Total, a unor muncitori italieni şi portughezi pentru o rafinărie a sa din North Lincolnshire. "British jobs for British workers", susţinuse laburistul Gordon Brown în ultima sa campanie electorală - "un slogan oportunist, în condiţiile unei pieţe a muncii unice în Europa" (The Guardian). Sindicatele vor să atace în justiţie compania Total, dar Curtea Europeană de Justiţie s-a pronunţat deja în cazuri asemănătoare: într-unul, a condamnat sindicatele suedeze care organizaseră greve şi pichetări împotriva unei firme lituaniene, Laval, care folosea muncitori lituanieni în Suedia; în altul, a permis companiei finlandeze de ferryboat Viking să angajeze marinari din Estonia. În plus, observă The Guardian, sindicatele britanice şi dl Gordon Brown uită că există două milioane de cetăţeni britanici care lucrează în alte ţări UE ("foreign jobs for British workers", cum ar veni...): în cazul unei reglementări "naţionale" a problemei, aceştia şi-ar pierde slujbele. Libertatea de mişcare şi piaţa unică a muncii sînt, fără îndoială, realizări substanţiale ale UE, care au favorizat creşterea economică şi prosperitatea cetăţenilor. Dar aplicarea practică a acestor principii generează încă reacţii emoţionale. Criza (care aduce temeri şi nesiguranţe) nu face decît să accentueze sentimentul că "locurile de muncă sînt doar ale noastre", iar "străinii" sînt buni doar cînd vin la noi să-şi cheltuiască banii cîştigaţi la ei (de exemplu, pensionarii britanici care se stabilesc în sudul Spaniei şi Portugaliei). Cîte un Blocher pîndeşte la fiecare colţ: Frontul Naţional Britanic (partid naţionalist) a susţinut protestele muncitorilor. "E tot oportunism" - scrie The Guardian. E, dar uneori ţine...