Ştiri (nebăgate în seama) din UE

Economia Italiei este într-o criză profundă, scria Financial Times săptămîna trecută. Noul guvern, cu programul său destul de inconsistent, nu va reuşi să facă reformele potrivite, ceea ce ar putea duce - crede Wolfgang Munchau, editorialist şi co-director al prestigiosului ziar - la ieşirea Italiei din zona euro pînă în 2015. Germania şi Franţa suferă de un alt tip de criză economică, provocată de creşterea scăzută şi de nivelul ridicat al şomajului. Politic, "motorul franco-german" e gripat de problemele fiecăreia dintre cele două ţări. În Germania s-a ajuns, în urma votului, la o coaliţie resimţită ca o "alianţă contra naturii" între cele două mari partide care de obicei îşi disputau guvernarea, PSD şi UDC - mai simplu spus, în Germania nu (prea) mai există partide de opoziţie; Franţa, în schimb, s-a confruntat cu prea multă "opoziţie": a tinerilor din suburbii (în toamna trecută), a studenţilor şi sindicatelor (aliate de curînd împotriva legii privind prima angajare, retrasă de Guvern ca urmare a revoltelor de stradă). Pe de altă parte, în timp ce despre Angela Merkel se spune deja că este "doamna de fier a Germaniei", Franţa se pregăteşte să aleagă, la anul, un succesor al tot mai ştersului preşedinte Jacques Chirac. Şi în Franţa, şi (mai ales) în Germania a crescut constant, în ultimii ani, procentajul celor nemulţumiţi de moneda euro. În Belgia, flamanzii şi valonii se au, în continuare, ca şoarecele şi pisica, semnele dorinţei de autonomie sporită apărînd, în ultimii ani, tot mai clar. Autonomie sporită cer şi unele mişcări civico-politice din Catalania, iar în Ţara Bascilor curentul independentist nu s-a stins. Iar faptul că Spania a evoluat spectaculos din punct de vedere economic după aderarea la UE, înregistrînd în ultimii ani o substanţială creştere a nivelului de trai, nu a netezit vechile asperităţi, contrazicînd teza că tensiunile etnice se atenuează pe măsură ce oamenii sînt tot mai mulţumiţi de coşul zilnic şi de maşina din faţa casei. În Olanda cea tolerantă cresc semnele de intoleranţă, uneori provocînd un adevărat şoc public, precum în cazul asasinării lui Theo Van Gogh. Iar faptul că guvernul introduce teste de limbă şi civilizaţie olandeză pentru obţinerea cetăţeniei este văzut ca o discriminare de către imigranţii mai noi şi mai vechi. Unii dintre ei au cerut ca în şcoala din cartierul lor (unde majoritari sînt copiii de origine musulmană), fetele non-musulmane să nu mai vină cu capul descoperit. Şi într-o şcoală austriacă s-a cerut acelaşi lucru. Desigur, nu acesta este motivul pentru care austriecii apar, în cel mai recent Eurobarometru, drept cei mai sceptici şi nemulţumiţi dintre europeni: doar 35% consideră că ţara lor a avut beneficii de pe urma aderării la UE, doar 29% sprijină extinderea Uniunii şi numai pentru 24% dintre austrieci Uniunea Europeană are o imagine pozitivă. Dacă euroscepticismul austriac e oarecum surprinzător, . cel suedez e tradiţional şi previzibil: Suedia a mai respins o dată, prin referendum, introducerea monedei euro, pentru că cetăţenii săi au considerat că trebuie să-şi păstreze neatins sistemul social bine pus la punct. Faptul că acest model şi-a epuizat resursele şi nu mai poate face faţă provocărilor economiei globale trezeşte, deocamdată, mai puţine îngrijorări decît euro. Nici britanicii nu vor, desigur, să treacă la euro: nimic surprinzător în asta. Supuşii Majestăţii Sale însă au fost foarte surprinşi să afle că Tony Blair a plecat în vacanţă cu avionul reginei. Văzut ca un reformator şi un politician de incontestabil succes, Blair a ajuns la cea mai scăzută cotă a popularităţii sale pe plan intern, iar alianţa strînsă cu Bush i-a atras critici din partea altor lideri europeni. Atentatele de la Londra şi complicaţiile create de imigranţii musulmani nu-i vor face, cu siguranţă, pe britanici să construiască un "pod de flori" peste Canalul Mînecii. Nici polonezii nu vor "pod de flori" peste Elba: deocamdată, fac unul din produse agricole care cuceresc treptat piaţa germană, astfel încît euroscepticismul fermierilor polonezi s-a convertit în euro-satisfacţie. Dar scandalurile de corupţie încă perturbă scena politică poloneză, aderarea la UE n-a rezolvat chiar totul. Oricum, cehii, ungurii, polonezii şi balticii aduc - ce-i drept - un oarecare suflu nou în instituţiile europene, dar şi destule nemulţumiri sau opinii diferite de cele ale "vechilor" europeni. Care, din cînd în cînd, mai dau şi cîte un exemplu cît se poate de prost esticilor după ce le-au cerut să se reformeze, în numele "Europei Unite": reînflorirea naţionalismului economic scoate la iveală ipocrizia de sub pojghiţa retoricii - adică unită să fie, de acord, dar noi nu ne vindem băncile şi firmele nici măcar iubiţilor noştri concetăţeni europeni. Iar despre Constituţia europeană nu mai îndrăzneşte aproape nimeni să aducă vorba, deşi - paradox? - chiar şi cele mai eurosceptice popoare acceptă, cu majorităţi consistente, că este necesar un Tratat constituţional european. Aceste subiecte arzătoare pentru lumea în care vrem să intrăm pe 1 ianuarie 2006 nu prea îşi găsesc locul în spaţiul public românesc. Presa de toate zilele le aminteşte cînd şi cînd, la "ştiri pe scurt", televiziunile nici atît (cu excepţia postului public), radioul public e ceva mai sistematic. Dar - chiar şi atunci cînd sîntem informaţi despre ele - astfel de teme ne trec printre degete: nu vrem să le dezbatem şi ni se pare că nu avem ce învăţa din ele. În schimb, dezbatem ore şi zile întregi în talk-show-uri conflictul dintre Băsescu şi Tăriceanu, de parcă din el ar decurge destinul nostru naţional. Între timp, ultimul Barometru rural ne arată că 65% dintre cetăţenii de la sate cred că vor avea o viaţă mai bună după aderarea la UE. Mă tem că, la intrarea în Uniune, nu le va ura nimeni "Să trăiţi bine!".