Statele Parţial Unite ale Europei
Rezultatele Consiliului European de vară au fost prezentate în multe ziare româneşti şi europene drept un mare succes: asperităţile s-au nivelat, s-au găsit căi de compromis pentru a satisface cererile Poloniei şi Marii Britanii, s-a găsit soluţia de relansare a semi-defunctului proces de adoptare a Tratatului constituţional. Pînă şi preşedintele Băsescu, şi premierul Tăriceanu au avut, zice-se, relaţii cordiale la Bruxelles şi au vorbit "pe o singură voce" (ceea ce nu e deloc puţin; prietenii referendumurilor, suspendărilor şi moţiunilor de cenzură ştiu de ce). Mi se pare totuşi că succesul este relativ. Atmosfera triumfală a fost generată, probabil, de premisele "negre" de la care s-a pornit: Polonia fraţilor Kaczynski părea hotărîtă să susţină pînă în pînzele albe schimbarea sistemului de vot, iar Tony Blair trebuia să-i lase succesorului său Gordon Brown (mai eurosceptic decît el), o moştenire "uşoară" - adică, între altele, neacceptarea funcţiei de ministru de Externe al UE şi a includerii Cartei fundamentale a drepturilor omului în Tratatul european. În raport cu radicalismul cererilor poloneze şi britanice, promisiunea introducerii altui sistem de vot începînd din 2014 şi schimbarea denumirii din "ministru de Externe" în "Înalt Reprezentant" al UE pentru politica externă au putut părea mari succese. În fapt, avem de-a face, în primul caz, cu o amînare, iar în cel de-al doilea, cu o simplă modificare terminologică. Ce-i drept, Consiliul European a găsit soluţii şi pentru alte probleme care stagnau (vezi articolul lui Sever Voinescu din p. 5) şi, mai ales, a relansat Tratatul european (eliminînd - altă schimbare de pălărie - cuvîntul "constituţional", ca să nu mai sperie cetăţenii în caz de noi referendumuri). După aproape doi ani de stagnare nu e, desigur, puţin; dar nu e nici mult: practic, Uniunea Europeană s-a pus iar în mişcare şi atît. Ceea ce mi se pare semnificativ este faptul că liderii UE au demonstrat, din nou, inegalabilele lor capacităţi de negociere. Dacă Uniunea Europeană se poate lăuda într-adevăr cu o performanţă ieşită din comun, aceasta este tocmai sistemul rafinat de negocieri perfecţionat în timp, pe măsură ce Uniunea a primit noi state, cu pretenţii, interese, istorii şi trăsături culturale diferite. Iar atunci cînd liderii au şi voinţa politică de a negocia şi de a găsi soluţii (precum au demonstrat acum mai ales Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy), practic nu se poate să nu se ajungă la un rezultat. Problema este că tot acest sistem, cu aparatul birocratic enorm pe care se bazează, este lent, înaintează cu paşi mici şi trebuie să ţină seama de interesele tuturor celor 27 de ţări membre. Or, cum s-a văzut şi la acest Consiliu European, uneori interesele sau solicitările unei ţări sînt argumentate cu fapte şi sensibilităţi moştenite din trecut (de exemplu, Polonia a cerut schimbarea sistemului de vot pentru că cel actual favorizează Germania, iar Marea Britanie îşi susţine toate euroscepticismele invocînd tradiţia sa diferită de a Continentului). Iar Uniunea Europeană are imperioasă nevoie să-şi definească strategiile de viitor (şi să le şi aplice) într-un timp cît mai scurt. Probabil că Europei i-ar trebui, la acest nivel, un pic de "americanism": o gîndire pozitivă orientată spre viitor, nu o veşnică invocare a trecutului ca "bază de negociere". Pe de altă parte, performanţa de a pune de acord atîtea ţări cu atîtea diferenţe între ele riscă să scoată în evidenţă procesul de negociere în sine, în dauna rezultatelor: "ce bine ştim noi să negociem" par să spună zîmbetele şefilor de state şi guverne reuniţi pentru tradiţionala fotografie de grup. Aşa încît - cu amînări şi schimbări de denumiri ale unor funcţii, şi acelea obţinute la 5 dimineaţa, după o noapte de negocieri - nu s-ar putea spune că rezultatele reprezintă mai mult decît o armonizare de moment a unor interese divergente. Romano Prodi se declara nemulţumit de lipsa voinţei "de a lucra în comun" la acest Consiliu. Prodi şi ministrul său de Externe, Massimo dâAlema, s-au aflat, de altfel, în fruntea unui grup de state (Italia, Spania, Belgia, Austria, Luxemburg, Slovenia, Malta, Cipru) care au considerat că s-au făcut prea multe concesii Marii Britanii şi Poloniei. Grija de a împăca pe toată lumea ocupă prea mult timp şi risipeşte prea multe energii. În schimb, Agenda Lisabona, un mare proiect care implica întreaga Uniune Europeană, cu obiective comune şi un termen precis (2010), a eşuat înainte de a se ajunge la termenul propus. Iar despre asta nu mai vorbeşte nimeni. Scopul suprem al Agendei Lisabona era creşterea competitivităţii şi reducerea decalajului tehnologic faţă de SUA. Mă tem că la următoarea "agendă" (dacă se va mai stabili vreuna), obiectivul va fi "reducerea decalajului tehnologic faţă de SUA şi China". Şi tot aşa, din decalaj în decalaj şi din negociere în negociere... Din Tratatul european va fi scos orice termen care ar putea măcar sugera ideea unui "suprastat" european. Paşii rapizi pe care Uniunea dorea să-i facă atunci cînd s-a apucat de redactarea unui Tratat constituţional sînt acum domoliţi, pentru a menaja sensibilităţile naţionale şi pentru a nu mai declanşa vreo respingere de tipul votului negativ dat de francezi şi olandezi. Britanicii - care propuseseră încă de atunci o formulă mai restrînsă a interdependenţelor dintre statele UE sau măcar un timp de reflecţie mai îndelungat - pot spune că au avut dreptate. Deocamdată, marele proiect al UE nu poate trece de faza "Statele Parţial Unite ale Europei".
