Spre UE, într-o ţară mediocră
Uniunea Europeană se bucură să ne primească la 1 ianuarie 2007, dacă vom fi pregătiţi. Acesta a fost mesajul atît de aşteptat, Marele Mesaj al Consiliului European din iunie. Volutele limbajului diplomatic nu permiteau mai mult, dar cine ştie să citească "printre rînduri" (şi cine nu ştie, în România?...) a înţeles că e un fel lemnos de a spune "v-aţi hotărît? am avut destulă răbdare cu voi; vă mai aşteptăm mult?...". Pe scurt: aderăm la 1 ianuarie 2007, dacă bifăm repede ce mai e de bifat şi dacă, Doamne fereşte, nu se mai întîmplă vreo năzbîtie din "paradigma" mineriadă sau cădere de Guvern. Am ajuns s-o trăim şi pe-asta, după ce prin anii '90 ai secolului trecut am trăit multă vreme cu sentimentul de persecutaţi, de nedreptăţiţi, de victime ale Occidentului care nu înţelege că la noi tirania a fost mai grea ca în Ungaria, că noi nu sîntem catolici ca polonezii, că avem avantajul geostrategic al ieşirii la mare, că democraţia noastră e originală; am ajuns s-o auzim cu urechile noastre şi s-o citim cu ochii noştri: Europa ne vrea. Comisia de la Bruxelles doreşte şi ea să "bifeze" încheierea valului de extindere care a început în 2004 cu cele zece ţări primite atunci. Consiliul European din 15-16 iunie a transmis "decizia politică" a statelor membre, restul depinde de noi. În esenţă, acesta a fost subiectul discursului ţinut de preşedinte în faţa Parlamentului. Presa română şi-a pierdut, brusc, un cal de bătaie care-i asigura o pîine şi nişte titluri bombastice: chestia cu "clauza de salvgardare deasupra capului" nu mai ţine. Trebuie găsite alte pericole care ar putea periclita drumul nostru spre binefăcătoarea UE: de exemplu, (deja) vechile subiecte: conflictul Băsescu-Tăriceanu, căderea Guvernului, anticipatele. Discursul din Parlament al preşedintelui Traian Băsescu a avut un ton mai degrabă analitic, şi pragmatic, fără "poante" şi "înţepături". A fost un fel de "raport de ţară" pe care, la o adică, îl putea semna liniştit vreun think tank sau vreun analist independent: conţinea lucruri de mult ştiute, observate şi de alţii, dar care, desigur, spuse de preşedinte, au avut un alt impact, au "creat" o actualitate. Ziarele şi telejurnalele au insistat pe ceea ce le place mai mult şi au titrat în stilul hiperbolic cu care ne-au obişnuit: "preşedintele a desfiinţat activitatea Guvernului". E adevărat că discursul prezidenţial conţinea critici la adresa miniştrilor, dar pînă la "desfiinţare" mai era cale lungă, mai ales că unele probleme ţineau şi de activitatea guvernelor anterioare. În această ordine de idei, tema "mediocrităţii" ar fi meritat, poate, extinsă şi ar necesita o dezbatere publică mai amplă. Preşedintele a avut în vedere funcţionarea proastă a instituţiilor: aderăm la Uniunea Europeană cu instituţii şi autorităţi slabe, care "merg" adesea după voinţa sau toanele şefului sau ale funcţionarilor publici, nu după proceduri şi reguli. Parlamentul, Justiţia, Poliţia, primăriile şi celelalte instituţii nu prea se bucură de încrederea cetăţenilor: în percepţia generală, "omul de la ghişeu" (ca figură generică a Autorităţii cu care cetăţenii intră în contact) este un personaj cu care mai degrabă nu-ţi vine să ai de-a face. Dar mediocră e şi relaţia dintre instituţii: de exemplu, între Preşedinţie şi Guvern, atîta timp cît, în locul unor raporturi reci, după anumite proceduri, şeful statului şi şeful executivului îşi dau replici prin intermediul presei; sau între Preşedinţie şi serviciile secrete, atîta timp cît preşedintele îi trimite pe agenţii SRI după virusul gripei aviare şi totul se termină ca într-un sitcom, găina devenind curcă (sau invers!); sau între partidele aflate la guvernare (căci, nu-i aşa, într-o democraţie şi partidele sînt - sau ar trebui să fie - instituţii), care, teoretic, conduc ţara împreună, dar se află şi într-o opoziţie crîncenă unul faţă de celălalt, făcînd şi treaba PSD-ului. Exemplele ar putea continua şi nu ar face decît să aducă argumente în plus pentru "teza" prezidenţială: trăim într-o societate mediocră. Dar această situaţie provine, cred, din faptul că instituţiile democraţiei româneşti - prin forţa lucrurilor, imature - sînt excesiv "personalizate", depind de "şef". Societatea în ansamblu e obişnuită, avînd în urmă decenii de dictatură şi secole de ev mediu, să privească excesiv spre Vodă şi să aştepte indicaţii "de sus": cea mai mare parte a publicului aşteaptă schimbări semnificative şi rapide ale vieţii de zi cu zi, atunci cînd se schimbă preşedintele, premierul ori vreun ministru. Presa - şi ea, fără îndoială, instituţie a democraţiei, "cîinele de pază", cum le place jurnaliştilor să spună - stă cu ochii şi urechile pe Băsescu şi Tăriceanu (sau, pînă mai ieri, pe Iliescu şi Năstase), despicîndu-le în patru fiecare vorbă şi văzînd obsedant, peste tot, în rîsul preşedintelui sau în tăcerea premierului, "semnale" şi "aluzii" care vor genera, de mîine, schimbări şi întoarceri cu susu-n jos. Obişnuită cu "dependenţa de Vodă", probabil că România avea nevoie de un preşedinte-jucător (în orice caz, aşteptările unei mari părţi din public acestea sînt). Instinctul politic al lui Traian Băsescu a funcţionat perfect. Dar mai e nevoie de ceva pe lîngă instinct: de analiză/expertiză care să estimeze efectele asumării unui astfel de rol pe scena publică. Or, nu întotdeauna preşedintele a avut în vedere "efectul de ecou" atunci cînd şi-a jucat rolul. Mai ales că acest rol este intermediat, în calea lui către popor, de mass-media, care selectează ceea ce o "aranjează" întru obţinerea audienţei. De exemplu, din discursul prezidenţial, a avut mai mult succes în presă "desfiinţarea" Guvernului decît tema "României mediocre". Ceea ce arată, de fapt, că preşedintele are dreptate: dacă, la şase luni de atingerea "obiectivului naţional al aderării la Uniunea Europeană", sîntem interesaţi (sau dornici) de căderea Guvernului, sîntem o ţară mediocră.
