Şoarecele penal şi pisica procedurală
Ioana Maria Vlas a fost eliberată după aproape cinci ani de arest preventiv, iar dosarul "Zambaccian" a fost returnat la DNA de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce înseamnă că procurorii vor trebui să refacă urmărirea penală. Omul simplu care se uită la ştiri nu pricepe mai nimic din asta: rezultă că Ioana Maria Vlas a stat la închisoare degeaba, iar dosarul soţilor Năstase trebuie luat de la început, căci ce s-a făcut pînă acum nu e bine. Evident, poveştile sînt mult mai complicate, dar orice om de bun-simţ poate trage asemenea concluzii. Şi, după aceea, ajunge repede la concluzia generală: justiţia românească merge prost. Nu-i nici o noutate în asta. Problema este că, pe termen scurt, tinde să meargă şi mai prost. Un recent raport al Societăţii Academice din România (
) atrage atenţia că proiectul de lege privind aprobarea ordonanţei de urgenţă care amendează Codul Penal şi Codul de Procedură Penală, adoptat de Senat pe 19 martie 2008, "ar putea crea cel mai permisiv regim pentru infractori din Europa". SAR se referă la cîteva articole care pot crea probleme: interceptările convorbirilor telefonice nu se mai pot face, în regim de urgenţă, printr-o autorizaţie emisă de procuror, care să fie ulterior confirmată de judecător (aşa cum se întîmplă în Germania, Belgia, Polonia, Norvegia, Olanda etc.); percheziţia domiciliară se poate face numai după prevenirea persoanei percheziţionate cu privire la obiectele sau înscrisurile pe care investigatorul doreşte să le obţină prin această procedură; procurorii au pierdut competenţa de a interzice celor urmăriţi penal să părăsească localitatea sau ţara pe durata anchetei. Concluzia SAR este că "aceste modificări subminează sistemul de ripostă împotriva criminalităţii, iar acest fapt are consecinţe grave nu doar pentru România, ci şi pentru celelalte ţări cu care avem relaţii de colaborare în materie penală". "Celelalte" ţări sînt în primul rînd cele din Uniunea Europeană. Pe de altă parte, SAR admite că varianta de acum este mai bună decît cea anterioară, trimisă spre promulgare şi înapoiată de preşedintele Băsescu pentru a fi reexaminată. Şi aici vine toată "frumuseţea" poveştii... Cît de bune sînt Codul Penal şi Codul de Procedură Penală rămîne de stabilit în practică, de către specialişti. Dar "istoria" adoptării este interesantă şi pentru noi, muritorii de rînd, cei care nu (mai) avem încredere în justiţie. Ordonanţa de urgenţă pentru modificarea celor două Coduri a fost adoptată de Guvern pe 6 septembrie 2006 şi trimisă la Parlament pentru aprobare pe 12 septembrie 2006. Senatul a propus respingerea ordonanţei şi, pe 6 noiembrie 2006, a trimis proiectul la Camera Deputaţilor. Acolo a stat un an la Comisia Juridică, unde a fost "îmbogăţită" cu amendamente considerate periculoase (de exemplu, interceptările telefonice nu mai puteau fi efectuate decît după prevenirea celui interceptat, şi alte asemenea "inovaţii" care urmăreau să asigure respectarea "drepturilor celor anchetaţi"). Camera Deputaţilor a votat în unanimitate această variantă, cu amendamentele ei cu tot. Preşedintele României a refuzat să promulge legea şi a retrimis-o la Parlament, pe 20 noiembrie 2007, solicitînd eliminarea acelor amendamente care ar face imposibilă sau ineficientă urmărirea penală. Faţă de acele amendamente au avut însă reacţii publice şi ambasadorii Statelor Unite, Marii Britanii şi Olandei. (Iar dacă trei ţări de un asemenea calibru au reacţionat public e limpede că au existat reacţii şi din partea altora, pe canalele diplomatice). Senatul a rectificat unele amendamente (au rămas însă unele lucruri problematice, după cum argumentează SAR) şi a votat - din nou - în unanimitate proiectul de lege. Nu-mi aduc aminte ca în cele două Camere ale Parlamentului României să fi existat asemenea unanimităţi - poate doar la votarea salariilor parlamentarilor... Aşa că "frumuseţea" poveştii în asta constă: se "bagă" nişte amendamente cusute cu aţă albă, se cade de acord "transpartinic" şi se votează unanim, ca să "dăm un semnal" că toate partidele vor reforma în justiţie, iar dacă nu ţine figura şi avem reacţii contra, revenim, mai scoatem cîte ceva din lege (dar mai şi lăsăm, să nu creadă preşedintele că e de capul lui...), şi iar votăm unanim, ca să mai dăm un semnal... Partea proastă este că acest joc de-a şoarecele penal şi pisica procedurală nu mai are loc în curtea noastră umbroasă, în care sîntem feriţi de priviri indiscrete. Se vede totul. Sîntem în Uniunea Europeană şi avem de respectat nişte reguli ale jocului nu doar aşa, de dragul regulilor în sine, ci pentru că îi încurcăm pe ceilalţi - oameni serioşi, pentru care dreptatea e dreptate, nu alba-neagra. Într-un fel, era mai bine dacă se activa clauza de salvgardare în domeniul justiţiei: ne-ar fi arătat fără echivoc stadiul în care ne aflăm şi i-ar fi lăsat pe parlamentarii români cu "unanimitatea nereperată". Departe de a fi o chestiune strict juridică şi politică, reforma în justiţie este una de mentalităţi, de "cultură": ne-am obişnuit cu ideea că legile sînt, şi ele, "negociabile" şi supuse interpretărilor şi pertractărilor de tot felul. Da, ştim că nu trebuie încălcate, dar avem destulă inventivitate pentru a le ocoli. Iar cînd o asemenea "inventivitate" înfloreşte şi în Parlament, nici UE nu prea mai are ce face...
