Slujbe, miei şi căderi în puţ

În a doua zi de Paşti, TVR şi-a început jurnalul de la ora prînzului cu o ştire despre doi inşi care au intrat într-un puţ şi au murit asfixiaţi. Făcuseră nu’ş ce pariu. Cu tot respectul pentru memoria celor doi nefericiţi care au murit atît de stupid, nu mi se pare că era o ştire de interes public în ziua şi la ora aceea. Pe Realitatea TV, cîteva minute mai tîrziu, între două ştiri externe, "intră" una de ultimă oră: un nene care se dădea cu ATV-ul pe drumuri de costişă a nimerit într-un pom. N-a păţit nimic, n-a fost nici măcar rănit, probabil că nici nu s-a învăţat minte. Dar "a făcut o ştire" care s-a strecurat între două informaţii serioase la "cea mai importantă televiziune de ştiri". Seara, pe mai toate posturile, am putut afla că doi turişti s-au cocoţat pe o schelă ca să scape de nişte urşi care mîrîiau la ei. Dacă nu era cazul candidatului Sorin Oprescu, contestat la tribunal - care a asigurat nu doar o ditamai ştirea, dar şi o "dezbatere" la Realitatea TV, şi reveniri ulterioare -, a doua zi de Paşti se scurgea în tihna de mucava a imaginilor cu ouă roşii, cozonac, popor la mînăstiri şi odăjdii preoţeşti, "punctată" de ştiri despre zurbagii şi ghinionişti. Aşa cum, în zilele de dinainte, fluxul informaţional fusese dominat de alternanţa dintre cele două ritualuri complementare ale pregătirilor pentru Paşti: participarea la slujbe şi aprovizionarea cu miel. (Adepţii teoriei hypermarket-ului/mall-ului ca "templu postmodern" ar găsi material bogat la noi, înainte de sărbători...) Să recapitulăm. Prin anii ’90, cînd încă n-aveam hypermarket-uri, se dădeau reportaje din pieţe, cu leitmotivul "preţurile au crescut din cauza intermediarilor, care nu-i lasă pe ţărani să-şi vîndă marfa în piaţă"; mesajul de bază era că "românii nu-şi pot permite o masă de Paşti cumsecade". Acum, se dau reportaje din hypermarket-uri şi ni se anunţă, pe un ton aproape triumfalist, că "românii consumă tot mai mult". Prin anii ’90, televiziunile noastre se umpleau de duh şi dădeau ore întregi de transmisiuni pioase. Acum, transmit în continuare slujbe, dar le întrerup cu ştiri "normale", din "normalitatea" noastră mediatică, în care accidentele auto şi aiurelile de tot felul devin purtătoare de semnificaţie pentru "interesul public". Cred că nu mai avem de-a face cu o simplă problemă a producătorilor de ştiri şi a televiziunilor avide de audienţă, ci cu un întreg peisaj social bramburit, din care "ştiriştii" nu fac decît să extragă, după capacităţi şi posibilităţi, ce cred ei de cuviinţă. Societatea s-a schimbat mult şi rapid, dar iureşul tranziţiei a lăsat în urmă nori de praf care ne împiedică să respirăm cumsecade. Încă nu ştim cine şi cum sîntem, dar trăim cu senzaţia că am şti, fie şi pentru că ne agăţăm de cîteva ancore abstracte (pe care uneori chiar sistemul mass-media ni le aruncă, asemenea unei nade). Sîntem, care va să zică, ortodocşi într-o zdrobitoare majoritate (cel puţin aşa ne declarăm la recensămînt). Mulţimea de oameni de la slujba de Înviere (plus şi-mai-mulţimea care priveşte slujba la televizor) ar părea să confirme teoria lui Nichifor Crainic cum că, la români, am avea de-a face cu o "ortodoxie populară", adînc instalată în sufletul oamenilor, nu doar cu o "dogmă" impusă de ierarhi. Şi totuşi: am impresia că enoriaşii care vin la biserică doar de Crăciun şi de Paşti sînt ca şi şoferii de duminică: le place, dar nu le trebuie prea mult şi de-aia nici nu ştiu cine ştie ce... Sîntem şi europeni - aproape că nu mai e nevoie de nici un sondaj care să ne spună asta, sîntem profund convinşi de europenitatea noastră. Numai că, deocamdată, copiem orbeşte consumul de masă şi ne potolim rămăşiţele foamei şi ale fricii de penuria alimentară din vremea lui Ceauşescu (încă nu ne-au trecut, în 18 ani...), cumpărînd la nimereală şi trăind intens sentimentul că, în acest fel, trăim "ca-n Occident" şi ne-am mai atins un ideal. Ampla dispută care a implicat elitele intelectuale interbelice - despre specificul naţional, despre autohtonism şi europenizare, despre spiritualitate ortodoxă şi intelectualism de provenienţă franceză - s-a redus, astăzi, la cîteva suite de imagini televizate: poporul român surprins la hypermarket şi la biserică, unde se comportă la fel de autentic. În asemenea condiţii, nici nu mai merită să polemizăm pe teme abisale precum "specificul naţional". Puşi în faţa televizorului care dă ştiri despre oameni căzuţi în puţ ori buşiţi cu ATV-ul de copaci, intelectualii interbelici ar rămîne, probabil, total lipsiţi de argumente, indiferent dacă ar susţine autohtonismul sau europenizarea. Cred însă că, pînă şi din zbenguiala ştirilor dintr-o zi care ar trebui să fie tihnită, apare destul de clar una dintre problemele noastre identitare. Osteniţi de efortul de a ne construi o identitate naţională, de a pricepe cum ne raportăm la Marile Valori (precum Biserica, Neamul, Europa etc.), am ratat constituirea unei identităţi civice, n-am fost bîntuiţi de ceea ce unii teoreticieni numesc "naţionalismul civic". N-am reuşit să ne construim ca indivizi aparţinînd unei comunităţi. Asta se simte zi de zi, dar se simte şi mai puternic de sărbători, cînd spiritul nostru comunitar cade în puţ şi se asfixiază de-a binelea...