Şampania identitară şi crizele UE

Probabil că raportul de ţară, pe care îl aşteptăm ca pe un măr copt, va fi mai degrabă o plăcintă cu mere: se vor amesteca în el aprecieri pentru progresele făcute în ultima vreme, critici moderate pentru întîrzieri, încurajări de a menţine ritmul reformelor în continuare şi alte figuri ale obişnuitului balet verbal diplomatic din astfel de documente. Dar, în final, plăcinta va fi presărată cu zahărul veştii celei mari: România va adera la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, dacă summit-ul european din iunie va decide astfel. Şi va decide. Nu pentru că România "a făcut totul", ci pentru că, politic, UE s-ar complica prea mult dacă ne-ar amîna cu un an. De monitorizat, oricum ne va monitoriza în continuare, iar acest proces e mai uşor de aplicat unui stat membru decît unui stat "pe cale de aderare". Aşa încît - în sfîrşit - cred că ar trebui să începem să ne dezlipim privirile de pe obsedantul "întîiianuariedouămiişapte" şi să ne gîndim la ce va fi după. Pe lîngă procesele de modernizare şi adaptare politică, economică, administrativă şi instituţională care vor trebui continuate, cred că ne vor crea un mic "şoc cultural" două probleme aparent noi: extinderea şi adîncirea "principiului" aşa ne cere Europa şi ştergerea graniţelor între problemele "noastre" şi ale "lor". Aşa ne cere Europa a fost sloganul care a împins de la spate reformele. Utilizat în exces, pentru a scăpa de alte explicaţii, de oficialii români atunci cînd "luau cîte-o măsură", a intrat în mintea poporului ca un fel de refren al tranziţiei, pe care îl vom termina de fredonat şi îl vom îneca în şampanie la ora 0 a zilei de 1 ianuarie 2007. Fals. "Europa" nu ne-a cerut, de fapt, decît să devenim noi înşine, să ne asumăm modernizarea şi reformele. După aderare, "cerinţele" vor însemna, concret, toate normele emise de Parlamentul European şi de Comisia Europeană, obligatorii pentru toate statele membre. Neaplicarea lor duce, în multe cazuri, la amenzi, nu la paragrafe în "rapoartele de ţară", ca pînă acum. Aşa încît abia atunci vom înţelege exact ce şi cum "ne cere UE", pînă în cele mai mici detalii. Şi abia atunci vom învăţa cu adevărat să ne cerem noi înşine. Dar pînă să reuşim, vom fi surprinşi că nu a fost cum ne aşteptam, adică "am aderat, răsuflăm uşuraţi, am bifat-o şi pe asta". Ceea ce va conduce, cu siguranţă, la creşterea în sondaje a euroscepticilor - cum s-a întîmplat şi în alte ţări după aderare. A doua problemă e însă mai complicată. Impresia că totul decurge "unidirecţional" (UE cere, noi executăm ) va trebui abandonată cît mai repede şi înlocuită cu asumarea rolului de partener într-o grupare de ţări . care au decis să-şi "pună în comun" şi binele, dar şi răul. Cînd privim spre zările vestice, noi sîntem tentaţi să vedem mai mult binele: se spune în mod curent că ne integrăm în "lumea civilizată", a prosperităţii şi a libertăţilor cetăţeneşti. Dar dacă aruncăm o privire peste ştirile (încă) externe, observăm aşa: în Franţa sînt noi revolte de stradă, cauzate de un proiect de lege privind prima angajare; Olanda (templul toleranţei faţă de orice fel de diversitate) introduce examene de limbă şi civilizaţie olandeză pentru noii imigranţi, iar aceştia văd în asta o discriminare; economia germană gîfîie, ceea ce afectează toată Uniunea, iar mulţi cetăţeni sînt convinşi că nivelul lor de trai a scăzut din cauza introducerii monedei euro şi a faptului că Germania (care are cea mai mare contribuţie la bugetul comunitar) "ţine în spate" Europa; cam peste tot - în Danemarca, Suedia, Franţa, Germania, Marea Britanie - sînt probleme cu imigranţii, în special cu cei musulmani; pînă şi Italia, foarte compactă etnic pînă acum vreo zece ani, s-a "trezit" că populaţia alogenă tinde spre 10%; mai toate ţările europene au probleme cu sistemele de pensii, care trebuie urgent reformate: modelul european de welfare state (care nouă, chiar şi fără să ştim prea bine ce este, ne dă fiori de plăcere) e muribund; în Marea Britanie, Tony Blair (probabil cel mai eficace şi mai coerent politician european) are o susţinere populară de doar 30%; "agenda Lisabona", care construia din cuţite şi pahare un plan prin care UE să reducă decalajul tehnologic, de productivitate şi competitivitate faţă de SUA, e un eşec neasumat, dar ascuns în spatele unor formule diplomatice soft; pe plan extern, Europa e percepută ca "tot mai nerelevantă", mai ales de către Statele Unite; proiectul de Constituţie, care ar fi adus instituţiilor europene un plus de legitimare, a fost trîntit de francezi şi olandezi mai ales din cauza unor supărări strict naţionale, iar acum tentativele de a relua ratificarea sa sînt mai mult decît prudente. În tot acest vîrtej de probleme, intrăm noi - senini, bucuroşi că am fost primiţi în "lumea bună" şi dornici să ne dregem, în sfîrşit, complexele identitare. Numai că, în şampania noastră identitar-europeană de la 1 ianuarie 2007, se vor strecura bulele înţepătoare ale Europei, aflată, la rîndul ei, în plină criză de identitate şi de proiect. Într-o asemenea lume ne vom integra şi va trebui să-i împărtăşim nu doar valorile, dar şi crizele. Tot ce putem face - în afară de un profund exerciţiu de "umplere" a spaţiului public cu probleme ce păreau pînă acum doar "ale lor" - este să sperăm că gînditorii care au spus că starea naturală a Europei e însăşi criza, au avut dreptate...