România şi Italia, două ţări cu probleme europene

* Preşedintele Traian Băsescu a solicitat o sesiune extraordinară a Parlamentului, în vederea obţinerii avizului pentru continuarea cercetărilor în dosarele foştilor miniştri. Cererea vine la numai cîteva zile după ce Comisia Europeană a publicat raportul privind situaţia justiţiei din România, în care, printre altele, solicita şi finalizarea proceselor în care sînt implicaţi demnitari. Intră în "fişa postului" prezidenţial o asemenea solicitare, dar nu cred că trebuie să ne aşteptăm la vreo consecinţă. Sesiune extraordinară, în august, pentru a trimite în faţa instanţei pe cîţiva dintre "ai lor"? Aşa ceva e peste puterile parlamentarilor români. Lucrurile vor rămîne aşa cum sînt - adică se va amîna totul pentru septembrie. La ce concluzie va ajunge Parlamentul atunci, rămîne de văzut. Mi se pare însă interesant că politicienii români nu şi-au pierdut obiceiul de a reacţiona rapid cînd "ne cere UE". La întreţinerea acestui reflex contribuie nu numai raportul despre justiţie, dar şi diversele declaraţii publice ale unor politicieni europeni; de exemplu, preşedintele Comisiei de Afaceri Externe din Bundestag, Günther Krichbaum, a spus că Germania ar putea solicita activarea clauzei de salvgardare, iar alţi parlamentari europeni au criticat, de multe ori, sistemul judiciar din România. Apoi, diversele presiuni mai mult sau mai puţin diplomatice şi convorbirile din spatele uşilor închise au transmis cît se poate de limpede mesajul că "aşa nu se mai poate". Mă tem însă că "ai noştri" procedează aşa cum au fost învăţaţi: zicem ca ei şi facem ca noi, eventual le furnizăm un exemplu-două din care să tragă concluzia că lucrurile se mişcă, după care ne culcăm pe urechea cealaltă. Comisia Europeană a cerut, într-adevăr, finalizarea cazurilor de mare corupţie şi sentinţe în dosarele demnitarilor. Sensul acestei solicitări este de a vedea că România nu mai este un stat postcomunist, dominat de o garnitură de privilegiaţi, ci un stat de drept, în care legea se aplică pentru toţi, iar puterea judecătorească este independentă. Un fost ministru sau premier condamnat (sau achitat, dar după un proces corect, fără "influenţe") ar reprezenta testul că justiţia începe să funcţioneze. Doar testul, doar începutul, nu "victoria finală". Într-un fel, condamnarea unui demnitar ar face mai mult rău decît bine: ai noştri ar trîmbiţa zile în şir, cu ajutorul neprecupeţit al presei, că Justiţia română a înregistrat un remarcabil succes ("deci, tovarăşi, se poate!"), ar folosi acest exemplu prin toate cuvîntările, rapoartele, dările de seamă etc., atenţia opiniei publice s-ar îndrepta uimită spre acest act de mare curaj şi responsabilitate, timp în care sistemul şi-ar vedea de ale lui şi ar mai bate oleacă pasul pe loc, în dulcele stil neaoş. Spun asta bazîndu-mă pe felul în care presa noastră a comentat raportul Comisiei Europene: majoritatea ştirilor şi comentariilor s-a concentrat pe tema "dosarelor cu demnitari". Or, raportul conţinea mult mai multe lucruri, unele dintre ele mai importante pentru funcţionarea sistemului judiciar decît faptul în sine de a vedea doi-trei miniştri în zeghe. De exemplu, raportul constata că nu s-a întreprins nimic pentru combaterea corupţiei în Educaţie şi Sănătate (adică două domenii care fac parte din viaţa cotidiană a cetăţeanului). Raportul conţinea şi destule referiri la procesele "de rînd", care se desfăşoară greoi, cu soluţii neunitare şi adesea contradictorii, astfel încît omul obişnuit ajuns în faţa instanţei nu poate avea încredere că legea se aplică în mod corect. Mă tem că "ai noştri" vor să fluture pe la nasul Comisiei Europene şi pe sub ochii aburiţi ai opiniei publice două-trei cazuri răsunătoare şi atît. Tot ce putem spera este că instituţiile europene nu vor înghiţi hapul şi că ne vor monitoriza în continuare. Altfel reforma în Justiţie nu se va face. * În Italia, s-a declarat stare de urgenţă naţională din cauza afluxului mare de imigranţi. Armata va patrula pe străzi, alături de poliţişti şi carabinieri, mai ales "în locurile sensibile", a spus Ignazio La Russa, ministrul Apărării. Militarii vor fi de asemenea prezenţi în "centrele de identificare şi expulzare" (noua denumire a fostelor centre de primire a imigranţilor). Vor fi, desigur, şi alte măsuri. Pe scurt, autorităţile italiene recunosc, prin declararea acestei stări excepţionale, că sînt depăşite de problema afluxului de imigranţi. O problemă veche, mereu amînată, mereu cocoloşită, mereu împachetată în discursuri ideologice cu care stînga şi dreapta au jucat ping-pong ani la rînd, deşi esenţa chestiunii nu era de natură politico-ideologică, ci administrativă. Acum se dovedeşte că marele scandal în jurul "infractorilor români" şi al "romilor din România" nu a fost decît un mod inabil de a scoate în faţa opiniei publice un ţap ispăşitor. După ce îi vor amprenta pe romi, italienii se vor trezi că, prin asta, n-au rezolvat de fapt mai nimic. Doar că, între timp, şi-au pus pe cap Comisia Europeană, Parlamentul European şi cîteva ţări membre ale UE. Şi asta nu e totul. Neputinţa Italiei (care declară "urgentă" o problemă veche de cel puţin zece ani) este doar o prefaţă la neputinţa Uniunii Europene de a rezolva, într-un mod coerent, fenomenul imigraţiei. Nu e limpede cine pe cine ar trebui să monitorizeze în acest caz.