Reclamă mascată, aberaţie la vedere

Acum cîteva zile, un coleg, de profesie critic literar, a fost solicitat să recomande cîteva cărţi pentru o emisiune a postului public de televiziune. Le-a recomandat şi, desigur, a spus şi numele editurilor care le-au publicat. "Nu rostiţi numele editurilor, că e reclamă mascată", i-a spus realizatorul emisiunii. "Nu e reclamă mascată, e informare, e referinţă bibliografică", a replicat colegul. "Mă rog - a mai zis realizatorul - faceţi cum vreţi, oricum vi se taie la montaj". Gata. E prea mult. Să ne enervăm împreună, metodic. Mai întîi, puţină analiză de text. În Legea audiovizualului nr. 504/2002, modificată şi completată prin Legea nr. 402/2003, publicitatea mascată e definită astfel: "prezentarea în programe, prin cuvinte, sunete sau imagini, a bunurilor, serviciilor, denumirilor, mărcilor comerciale sau activităţilor unui producător de bunuri ori prestator de servicii, dacă această prezentare este făcută în mod intenţionat de radiodifuzor, în scop publicitar nedeclarat, şi care poate crea confuzie în rîndul publicului cu privire la adevăratul său scop; o asemenea formă de prezentare este considerată intenţionată mai ales atunci cînd este făcută în schimbul unor avantaje materiale, al unor servicii reciproce sau al altor beneficii cu efect similar". Această definiţie o reproduce cu foarte mici modificări pe cea din Directiva "Televiziunea fără frontiere" a Parlamentului European şi a Consiliului European. Care va să zică, ne putem acoperi spunînd - ca în atîtea alte cazuri - că "aşa ne cere Europa". În principiu aşa este, dar - ca întotdeauna - la cerinţa europeană se adaugă sentimentul românesc al suflatului în iaurt, amestecat cu vocaţia naţională pentru "prinţipuri" şi cu enorma noastră pasiune pentru interpretare. Dacă nu ne uităm la doza de dat cu stîngu-n dreptu’ conţinută în acest paragraf de lege ("în scop publicitar nedeclarat" şi "adevăratul său scop" înseamnă sau nu acelaşi lucru? nu e clar!), putem înţelege că el urmăreşte evitarea abuzurilor: să nu se apuce vreun prezentator de televiziune sau de radio, în miezul emisiunii, să vorbească de bine despre vreo marcă, despre vreun produs sau serviciu. N-ar fi corect faţă de concurenţă, de acord. Şi n-ar fi corect faţă de public, care se uită la respectiva emisiune în alt scop decît acela de a primi "recomandări", iarăşi de acord. Publicitatea, care va să zică, trebuie marcată ca atare şi nu "ambalată" în cuprinsul emisiunilor. De aici încolo însă, începe aiureala. De teama CNA-ului sau din propria vocaţie de interpreţi ai legii, unii nu permit apariţia vreunui nume de firmă "din prinţip", în nici un context. De pildă, sub numele vreunui director de firmă care spune că preţul cărnii va creşte apare formula "director companie prelucrarea cărnii". Calitatea unei persoane care îşi exprimă o opinie, plasată sub numele său, ţine de informaţie, nu de publicitate. În schimb, la ştiri ni se spune sistematic că Petrom a scumpit/a ieftinit benzina: de ce Petrom şi nu celelalte? Pe la posturile de radio care primesc telefoane în direct de la public, se întîmplă ca vreun ascultător să rostească, naiv, un nume de firmă; "aoleu, ce mi-aţi făcut!", exclamă prezentatorul din studio şi îi taie legătura. Mai departe: tot la ştiri sau în talk-show-uri, auzim formula "un cotidian central a dezvăluit că..."; or, a pomeni numele ziarului în care "scrie că..." nu e reclamă, e citare. Şi mai departe: operatorii care filmează pe stradă trebuie să fie cu ochii-n patru să nu le intre, Doamne fereşte, în cadru vreun panou publicitar ori vreo firmă de magazin. Dacă intră, le blurează la montaj. Asta numai la televiziunile franceze mai poţi vedea: imagini filmate pe Champs-Elysées cu toate firmele blurate; or, firmele şi boutique-urile fac parte din peisajul şi cultura locului, fără ele Champs-Elysées ar fi o strădoaie largă, pustie şi plicticoasă. Ceea ce definitivează confuzia este faptul că asemenea "reglementări" sînt practicate de unele posturi de radio şi TV, iar de altele nu. Toţi dau vina pe CNA, dar nu CNA-ul e problema, ci presupunerile, temerile şi "interpretările" fiecărui producător, director, contabil sau jurist, de la o instituţie media sau alta. Fiecare a înţeles ce a vrut şi ce a putut. Iar unii sînt convinşi că "aşa e-n Europa" şi că - asta e - trebuie să ne supunem regulilor. Sigur că "Europa" e adepta excesului de reglementări în materie de reclamă (spre deosebire de SUA, unde există mai multă libertate), dar nu Comisia de la Bruxelles ne împinge spre aberaţie şi spre cultivarea "prezumţiei de vinovăţie": ai zis un nume de marcă; înseamnă că faci reclamă mascată, eventual "în schimbul unor avantaje materiale". Dacă mergem în continuare pe această logică, atunci eu propun să suflăm în iaurt pînă la capăt: videoclipurile să fie date fără sunet (căci dacă telespectatorilor le place melodia, vor cumpăra tot CD-ul!) şi să fie blurate chipurile scriitorilor care apar la TV (ca să nu se repeadă lumea să le cumpere cărţile şi să-i umple, astfel, de bani). Ar fi o iniţiativă românească pe care i-am putea-o oferi drept model Europei întregi.