Răspundem la provocări?

Dacă nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns, ar putea fi un exemplu bun de discutat la un seminar - ceea ce am şi făcut cu o grupă de studenţi: sînteţi într-o poziţie de decizie la un ziar european serios (sau "de referinţă", adică nu tabloid) şi vi se propun spre publicare nişte caricaturi cu Profetul Mahomed; ce decizie luaţi şi cum o argumentaţi? Din vreo 15, doar două studente au decis că desenele trebuie publicate (una dintre ele însă afirmînd că "ar mai pune ceva" pe lîngă ele, un comentariu sau un articol explicativ/justificativ), celelalte optînd pentru "nu". Motivul? Pentru că publicarea ar jigni sensibilitatea religioasă a musulmanilor, pentru că religiile trebuie să-şi păstreze "aura", iar modernitatea nu trebuie să meargă pînă acolo încît să "demitizeze" cu totul credinţa, pentru că "nu văd scopul şi rostul publicării", pentru că ar putea apărea consecinţe grave, date fiind tensiunile dintre Occident şi lumea musulmană. E posibil ca majoritatea să fi fost influenţată de ceea ce s-a întîmplat (căci "exerciţiul" studenţesc s-a desfăşurat după manifestaţiile violente din Iran, Siria, Liban şi alte ţări). Altminteri, "sondajul" improvizat n-are nici o relevanţă, în afară de modul cum o mînă de studente la Litere a argumentat o decizie: într-un fel sau altul, au ajuns la ceea ce spun multe manuale de mass-media, şi anume că există un "model al responsabilităţii sociale" în presă, care, în cazul ziarului danez, ar fi trebuit să primeze faţă de "modelul liberal". Cu siguranţă, jurnaliştii danezi ştiau manualul - şi chiar mai mult decît atît. De teamă că vor fi acuzaţi de autocenzură, au recurs la un "exerciţiu" al libertăţii de expresie fără grija pentru consecinţe. Şi, de fapt, la momentul respectiv (septembrie 2005), nici n-au fost consecinţe notabile, în afară de un protest verbal al unor lideri ai comunităţii musulmane din Danemarca. Aproape că nu mai e nevoie de probe pentru a afirma că devastarea amabasadelor occidentale şi toate celelalte violenţe au fost organizate "cu voie de la poliţie": Siria şi Iranul nu sînt nişte ţări în care cetăţenii cu bruşte avînturi civice să poată manifesta public de capul lor, iar autorităţile să nu reacţioneze... Dar răul s-a întîmplat şi a creat un amestec extrem de complicat între politica faţă de lumea arabă, trebuşoarele serviciilor secrete, tema "respectului faţă de alte culturi/religii", principiul fundamental al libertăţii de exprimare, etica şi estetica desenelor care reprezintă simboluri religioase etc., etc. Mi se pare că periculos pentru ceea ce ar putea urma este tocmai amestecul problemelor şi, mai ales, "capcana" întinsă de propaganda musulmană: "Vreţi libertate de expresie? Atunci să vă dăm noi nişte desene care îşi bat joc de Holocaust... Nu vă plac? Atunci revizuiţi principiul libertăţii de expresie...". E şi aceasta o specie perfidă de terorism, de astă dată ideologic, care poate duce rapid la marcarea liniei hotărîte, de netrecut, între "noi" şi "ei" şi la ipoteze emoţional-prăpăstioase: dacă-i aşa, "ăştia" vor cere în curînd ca femeile noastre să poarte şi ele burka, ori să nu mai vindem carne de porc în cartierele "lor" din Amsterdam ori din Marsilia... În virtutea unui asemenea potenţial pericol, unii decretează mobilizări simbolice, care să demonstreze solidaritatea Europei în jurul principiilor sale: în Italia, de pildă, caricaturistul Sergio Staino şi Adrian Sofri (fost lider al grupării de extremă stîngă "Lotta continua", actualmente în închisoare pentru implicarea în atentatele din anii '70) au propus ca, pentru a afirma cu tărie dreptul la exprimare liberă, toate ziarele europene să publice, în aceeaşi zi, caricaturile cu Mahomed. Emoţionant gest şi nobil scop, fără nici o îndoială; dar mă tem că punerea în practică a acestei idei ar plasa Europa într-o poziţie defensivă, "slabă", ca şi cum ar dori să-şi demonstreze ei înseşi că libertatea de exprimare e sacră, iar "noi, europenii" credem în continuare în ea. Credem, cu siguranţă, dar nu pentru că "ne împing" alţii ori pentru că "ei" ne cer să ne repunem în discuţie valorile. De altfel, dubiul sistematic, spiritul critic şi autocritic, capacitatea şi impulsul de a repune în discuţie valorile şi principiile (cînd e cazul) fac parte tot din inventarul cultural european. Şi, în orice caz, asemenea frumoase manifestări de solidaritate nu pot reconstrui sediile ambasadelor distruse, nici nu pot readuce la viaţă victimele violenţelor. Pe de altă parte, scenariul violenţelor şi al protestelor puse la cale în ţările arabe a arătat, într-o oarecare măsură, că Europa nu e tocmai pregătită pentru globalizare, pentru vecinătatea imediată cu "ceilalţi", pe care de secole întregi îi percepe ca fiind "departe": nu are la îndemînă procedurile diplomatice şi politice pentru a reacţiona rapid şi ferm la provocări şi "montaje" precum acestea (spre deosebire de Statele Unite şi, într-o oarecare măsură, de Marea Britanie). Ceea ce s-a întîmplat ar trebui să determine nu contra-reacţii şi contra-proteste, ci o construcţie mai limpede a identităţii europene şi o înzestrare cu instrumentele necesare pentru a o afirma. Nu în ultimul rînd, cred că emoţia şi tensiunea acumulată în urma acestor violenţe n-ar trebui să ducă, în lumea presei, nici la autocenzură (de teama eventualelor consecinţe), dar nici la o supralicitare a libertăţii de a spune sau desena orice (din teama de a nu fi cumva acuzat de autocenzură). Mai simplu spus, n-ar trebui să se publice nici mai puţine, dar nici mai multe caricaturi. Ci atîtea cîte trebuie şi, mai ales, cum trebuie: dacă se poate, să nu fie mediocre (precum acelea din ziarul danez - părerea mea!) şi, în virtutea bunului-simţ, nu al principiilor şi legilor scrise, să nu lezeze în mod gratuit sensibilitatea unor oameni sau a unor comunităţi.